Poveste de București – Capitolul 9

scoala 279 - poveste de bucuresti
Poveste de București – Capitolul 10
October 9, 2017
scoala 56 - poveste de bucuresti
Poveste de București – Capitolul 8
October 11, 2017

Poveste de București – Capitolul 9

scoala 79 - poveste de bucuresti

Mihai se împrietenise deja cu fantoma lui Vlad Țepeș. Discuțiile cu el îi făceau foarte mare plăcere, acesta din urmă fiind un om foarte cultivat, cu vaste cunoștințe din diverse domenii. Îi satisfăcea băiatului curiozitatea răspunzându-i la toate întrebările despre lumea în care trăise. Înainte să-și ia rămas-bun, Mihai mai avu o singură nelămurire:

-Care este de fapt numele tău de familie?

-Eu fac parte din familia Drăculeștilor, o ramură a Basarabilor. Tatăl meu, mai puțin celebru, a fost Vlad al II-lea Dracul, cred că ți-am mai spus. Dar despre familia ta ce-mi poți spune? Unde este?

Mihai se opri o secundă, timp în care își aminti că nu-și mai văzuse fratele sau bunicul de când se întâlniseră cu Mateiu Caragiale. O ușoară înfiorare se strecură în pieptul lui. Simți că sosise momentul unei inevitabile despărțiri de celebra fantomă.

-Mi-ai adus aminte de faptul că am plecat de lângă ei fără să-mi dau seama. Trebuie să pornesc degrabă în căutarea lor! Scuză-mă! Mi-a făcut mare plăcere să te cunosc. Sper să ne mai vedem!

Mihai plecă grăbit, cu gândul de a-și găsi fratele și bunicul, lăsând în urmă fantoma lui Vlad Țepeș. „Oare unde sunt fratele și bunicul meu? Trebuie să mă întorc pe Strada Covaci! Trebuie să-i găsesc!” Acolo îi văzuse pentru ultima oară și spera să găsească indicii, să dezlege misterul dispariției lor subite. Oare Mateiu Caragiale mai cutreiera pe acele străzi? Cu siguranță trebuia să știe ceva despre cei doi. Orice mic detaliu era de ajutor în acel moment.

Foarte speriat, Mihai se întoarse pe Strada Covaci unde, cu puțin noroc, îl găsi așa cum sperase pe Mateiu Caragiale.

Bărbatul purta o tunică în genul celor militare și avea pieptul acoperit de multe decorații. Era mai elegant, dar mai îngândurat. Privirea melancolică se furișa peste capetele oamenilor pe care-i întâlnea și pe care parcă nici nu-i vedea.

Mihai l-a oprit atingându-i ușor mâneca hainei:

-Ați văzut cumva un domn încărunțit și un băiat blond cu ochelari?

-Cred că-mi amintesc despre cine vorbești! Cei doi care te însoțeau … pe ei îi cauți?

-Da, ei sunt! Vă rog, încercați să-mi spuneți exact unde și când i-ați văzut! Contează enorm pentru mine!

-Ultima oară cred că i-am zărit lângă acea poartă mare de fier prin care au trecut și s-au făcut nevăzuți! Însă …

Nu se mai afla nimeni lângă el. Mihai fugise spre locul indicat, iar pentru o clipă avu impresia că printre zăbrelele porții se întrezăresc vechile ateliere de fierărie. În acel amalgam de sunete de nicovală, trecatorii și mesterii îi dispărură repede lui Mihai din fața ochilor. Cu sentimentul că va rămâne blocat acolo pe vecie, într-o lume în care nu se regăsește și pe care nu o înțelege pe deplin, băiatul se întoarse în locul unde se despărțise de fantoma lui Vlad Țepeș.

Nemaiamintindu-și poezia, apăsă la întâmplare un buton, sperând ca la destinație să-și regăsească fratele și bunicul, dispăruți în altă dimensiune.

Un întuneric de nepătruns îl învălui și avea impresia că plutește în spațiu și în timp. După ce se dezmetici, privi cu stupoare în jurul lui și observă că Bucurestiul era acum plin de mașini, abundând în noi tehnologii stupefiante. Nimic nu semăna cu ce văzuse anterior. Fără a sta prea mult pe gânduri, înțelese că este în prezent și că speranțele lui cu privire la găsirea celor doi s-au năruit.

Mihai se afla din nou pe Strada Franceză. Se gândi la Călin și începu să plângă. Se așeză trist pe o bancă și încercă sa urzească un plan prin care să-și recupereze fratele și bunicul. Pe lângă el treceau călători zâmbitori sau triști, care transformaseră cu pașii lor atât de diferiți piatra cubică într-un pian cu o muzică desăvârșită. Gândurile lui se adunau cu viteza degetelor pe clapele pianului. Nu știa ce să facă. Dacă s-ar fi dus acasă, părinții săi ar fi fost dezamăgiți de faptul că nu a putut avea grijă de fratele său, iar în casa bunicului locuiau acum alți oameni. Nu mai mancase de mult timp o masă sățioasă, iar ultimii săi bănuți au fost cheltuiți cu multă vreme în urmă. Fără nicio soluție la îndemână, hotărî așadar sa meargă spre casă, nesigur pe el și temându-se de reproșul părinților.

Cutreiera străzile pășind apăsat, încruntându-se din când în când, doar la gândul că schimbarea bruscă din viața sa i-a răpit bunicul și fratele. Oare unde erau? Ce se întâmplase cu ei? Pierdut printre gânduri, nu mai lua în seamă cladirile vechi sau pe trecătorii mohorâți. Sub pașii săi, piatra cubică pe care o studia cu atenție, părea un întreg mozaic de întrebări fără răspuns. Cufundat în gânduri străbătu drumul până acasă. Era pur și simplu răvășit.

Ajuns la ușă, se opri în fața pragului masiv de stejar. Mâna îi tremura de emoție… Înainte ca degetele sale reci, transpirate să atingă ușa cu motive baroce, o altă mână, aproape împietrită, îi atinse umărul și-l trase discret înapoi. Mihai întoarse capul și văzu cu mare surprindere în spatele său o umbră nedeslușită.

-Îți dorești cu adevărat să intri și să înfrunți realitatea? Oare cum vor reacționa părinții tăi când vor afla că l-ai pierdut pe Călin în trecut?

De data aceasta, Mihai deveni și mai îngândurat decât fusese…  Nu știa ce are de făcut. Fantoma avea dreptate. Ce vor crede mama și tatăl său? Știa că este vina lui, dar nu mai putea schimba trecutul… S-a întors către ușă, a bătut apăsat, hotărât să se destăinuie familiei.

O doamnă subțirică, cu ochii albaștri de safir, îi deschise ușa, fixându-l cu cele două pietre mari, prețioase.

-Mamă… spuse Mihai cu ochii înlăcrimați.

Femeia îl îmbrățișă părintește, îi zâmbi timid, apoi îi spuse cu glas dulce:

-Îmi pare rău… Te-ai pierdut? Cred că mă confunzi cu mama ta… Eu nu am niciun copil.

-Cum? Nu mă recunoști? Sunt eu, mamă! Mihai, fiul tău!

-Nu te cunosc, sigur mă confunzi cu altcineva… Nu ne-am văzut niciodată, sunt absolut sigură! Nici vorbă să fiu mama ta. Însă îmi pare rău de situația neplăcută în care te afli. Dacă vrei, dacă te pot ajuta cu ceva, rămâi aici peste noapte. Mâine vom încerca să-ți găsim familia.

-Nu am unde să mă duc, așa că voi rămâne aici, spuse Mihai uluit de misterul care îi stăpânea viața.

Deși își cunoștea părinții cum nu se poate mai bine, Mihai era distant, lăsând însă la vedere o bună creștere.

Bucurându-se de ospitalitatea gazdelor, Mihai parcă se simțea puțin mai bine în acea zi stăpânită de nori negri și înfricoșători.

Acesta primise o cameră, însă nu putea adormi. Gândurile îi alungau somnul, iar temerile pentru rudele pierdute îi îndepărtau orice urmă de oboseală. Fiindcă îl durea capul și simțea nevoia să-și îndrepte atenția spre altceva, trase cu urechea la zgomotele ce răzbăteau din casă.

Nu după mult timp, băiatul observă ca acea locuință ce abunda odată de bucuria și de râsetele copiilor, părea cufundată într-o liniște monumentală, nepermițându-i parcă nici timpului să treacă. Scufundat printre griji, doar propria-i răsuflare îi mai amintea acum baiatului că se afla într-un prezent schimbat. Clipele fericite îi treceau prin fața ochilor, furându-i totuși un zâmbet răzleț.

Deodată, în mintea lui Mihai se ivi un detaliu care îi lumină fața. Pe nesimțite, Mihai coborî la parter și se opri în locul în care știa că se afla un dulăpior unde părinții săi țineau cânva încuiate cele mai bune dulciuri. Îl căută cu multă atenție. Nimic nu mai era la locul său. Mobilierul era altul, iar în locul dulăpiorului tronau pe perete un tablou cu niște maci roșii precum sângele voinicilor, florile preferate ale mamei, și o pendulă lucrată cu finețe de un meșter ales. Aceasta își avea, cel mai probabil, începuturile într-unul dintre vechile ateliere de orologie de pe Lipscani sau de pe Smârdan.

În jurul punctului de fixare al limbilor, pe cadranul împodobit cu flori de crin, era scris un catren:

„Dacă mă vei apăsa,

De îndată vei vedea

Un tunel amețitor

Care duce-n viitor.”

Doar atât îi trebuia lui Mihai: avea o nouă misiune de îndeplinit (o soluție salutară, de altfel). Deschise încet ușa pendulei și mângâie grațios petala unui crin. Un miros îl învălui rapid. Închise ochii și amețit de parfumul puternic se lăsă purtat.

Într-o fracțiune de secundă, Mihai ajunse în fața acelorași porți mari care l-au condus în trecut, însă de data aceasta stătea falnic pe perete un alt simbol, unul ce înfățișa trei clădiri de înălțimi impresionante. Simți din nou acea cădere amețitoare și înțelese foarte clar: aripile timpului îl purtaseră în VIITOR…

Totul era complet schimbat. În văzduh zburau cu o viteză amețitoare obiecte asemănătoare navelor extraterestre. Lumini ireale brăzdau cerul. Clădirile semănau izbitor, îmbrăcate în hainele lor de sticlă fumurie. Pe străzile perpendiculare se deplasau oameni ciudați care-și foloseau mai mult brațele decât picioarele pentru a avansa.

Mihai se simțea derutat, i se învârteau prin cap tot felul de idei… Dar chipurile fratelui și ale bunicului stăruiau încă, erau mai puternice ca orice impresie nouă. Nu renunțase la ideea de a-i găsi cu orice preț.

Dintr-odată, un zgomot asurzitor lovi orașul și pe unul dintre zgârie-nori a văzut proiectată o imagine. Un domn impozabil, chiar președintele lumii în care nimerise, celebrul Van Der Vaart, făcea un anunț:

-Urgență maximă! Urgență maximă! Extratereștrii au invadat Bucurland-ul! Am activat planul B de apărare! Urgență maximă! Urgență maximă! …

Nu a fost prea greu pentru Mihai să înțeleagă că acel tărâm se numise cândva București. Chiar dacă pericolul amenința orașul, îi veni ideea genială de a căuta în acel haos un loc istoric, o relicvă a trecutului, acea unică șansă de a se întoarce, dacă nu în trecut, măcar în timpul din care venise.

S-a gândit, mai întâi, la un muzeu… Nu a găsit niciunul. „Ce fel de lume este aceea în care nu mai există muzee?” Rătăcea pe străzi, nimeni nu auzise de un centru vechi al orașului. „Așa ceva nu a existat.” … Oamenii se împingeau cu putere în brațele lor pentru a contribui la salvarea prin planul B. Nimeni nu avea timp, nimeni nu știa nimic. Nu exista trecut! Exista doar o panică de a salva ceea ce nu merita a fi salvat.

Din senin, o ființă stranie, cu zeci de tentacule, cu un gât lung și verde ca smaraldul, cu ochi mov, l-a apucat de ambele brațe și l-a ridicat în văzduh. Se gândea că este un extraterestru, una dintre vietățile care provocaseră haos în Bucurland. Copilul a început să țipe și să se zbată zadarnic. Nimeni nu intervenea. Făptura părea lipsită de auz, de văz. Scotea flăcări prin niște orificii grețoase, se izbea de clădirile cu geamuri groase. La una dintre intersecții, monstrul a întâlnit alte creaturi ciudate. Din ciocnirea lor, Mihai s-a lovit cu putere de sticla unui bloc. Mii de cioburi s-au așternut sub picioarele lui. În mod miraculos, s-a ridicat teafăr și a început să alerge fără nicio direcție, să țipe, să bâjbâie prin holurile întunecate. Pe o ușă neagră, lucioasă, scria cu litere albe: „Muzeu”. Cu strângere de inimă a apăsat singurul buton pe care ușa îl avea pe mijloc. Imediat, ușa s-a făcut nevăzută. Mihai a pășit timid într-o încăpere plină de vitrine. Cele mai multe purtau eticheta secolului al XX-lea. A continuat să treacă dintr-o cameră în alta, până când exponatele au arătat semnul secolului de care era interesat Mihai: al XV-lea. Nu se afla într-o coerență pe care s-o poată numi „muzeu”. A înțeles imediat că acolo se depozitau singurele rămășițe ale unui trecut neinteresant. Cu chiu, cu vai, a ajuns în dreptul unei vitrine cu multe hârtii împăturite, documente istorice, săbii și armuri ruginite … și … un sigiliu. Da! Un sigiliu atât de familiar! Era chiar sigiliul lui Vlad Țepeș!

Lui Mihai îi tremurau mâinile și îi transpiraseră iar, ca pe clanța ușii de acasă. Nu știa cum va deschide vitrine, dar nici nu concepea o altă variantă. Sigiliul era al lui. Unica șansă de a evada din capcana timpului! A mers spre zidul care delimita sălile. A privit în jur în căutarea oricărui obiect care l-ar fi putut ajuta să spargă vitrina. Tot rătăcind în bezna sălilor, a găsit un sceptru de argint, frumos lucrat, cu un vultur masiv în vârf. Ciocul mare și curbat părea destul de promițător. S-a întors la sigiliu. A înconjurat de zeci de ori cubul de sticlă în care se afla. A lovit cu toată puterea în încercarea de a lua obiectul atât de prețios. Nici măcar o urmă, nicio zgârietură nu lăsase pe sticla groasă.

Disperarea atinsese cote maxime când Mihai a nimerit într-o săliță înghesuită, cu un aer irespirabil. Acolo se aflau vestiarele paznicilor.Mai multe dulapuri încuiate se aliniau la stânga și la dreapta. Băiatul verifica ușile, scotocea peste tot. Transpirase, dar nu abandona căutarea. Obosit, s-a sprijinit de tocul ușii pe care intrase. S-a dezechilibrat, s-a apucat cu mâinile amândouă de ceea ce credea că este o clanță … Imediat, s-a văzut aruncat într-un corridor lung, îngust, cu multe fresce. A vrut să alerge în încercarea de a se reîntoarce la sigiliu. Încăperea se prelungea tot mai mult, tot mai mult. Curând, Mihai a realizat că era un pasaj secret, destul de bizar. A continuat să meargă în direcția opusă. Pereții dezvăluiau fresce tot mai interesante. A aprins bricheta uitată în buzunar. Cât de ciudate erau!!!

La un moment dat, băiatul a zărit scrise foarte clar cuvintele: „Sub pecetea tainei”. Mai jos, era un dragon, însemnul Drăculeștilor. Sub dragon se aflau scheletele a 20.000 de cadavre ale turcilor înfipți în țepe. Dragonul avea coada încolăcită peste gât. Pe spate vedea destul de clar crucea creștinilor. Hrisovul din 1459 era reprezentat între ghearele dragonului. Instinctiv, Mihai a pus palmele pe paginile deschise ale hrisovului. Zeci de litere chirilice se simțeau sub buricele degetelor lui. Nu învățase la școală, ci de la bunicul lui straniul alfabet. A citit pipăind corpul literelor:

„De prin tunel veți trece,

Acolo unde zorii se-ncheie,

Timpul se schimbă, se-ntrece

Și veți ajunge la cheie.”

Avansând, Mihai a ajuns într-o camera imensă, cu pereți de piatră neagră. Acolo se aflau sute de uși împânzite de mușchi, iederă și, pe alocuri, pământ. Aerul rece, tăios,  de ghețar, purta mirosul de șobolan și, în mod ciudat, de iarbă proaspăt cosită.

Până să se dezmeticească de sub efectul combinației stranii de balsamuri, Mihai se trezi față în față cu fantoma sidefie a lui Vlad Țepeș, înconjurată de pânzele de păianjen și presărată cu fire de mușchi din zidul gros de pământ. Fantoma nu părea în apele ei. Dar l-a recunoscut pe Mihai și a glăsuit grav, pe tonuri foarte reci, lansând o ghicitoare:

„Ce există de când lumea,

Dar nu te-ai gândit la existența lui?

Ce trece asemenea valului,

Dar nu-l vezi alergând?

Ce te-ajută,

Dar nu-ți dai seama?!

-Hmmmm … răspunse Mihai … Ce există de când lumea?… După câteva minute de gândire, intui răspunsul:

-Este timpul? spuse Mihai nu foarte sigur pe el.

-Da, ai răspuns corect! bombăni fantoma. Pentru răspunsul corect, îți îngădui să deschizi o singură ușă.

După ce a deschis o ușă, Mihai a pășit emoționat și speriat dincolo.

În spatele ușii se afla un ținut straniu în care aerul avea nuanțe roșiatice, iarba era maronie, totul părea învăluit într-o ceață nordică.

De jur-împrejur se aflau clădiri vechi, aproape dărâmate de vreme. La una dintre ferestre, băiatul a zărit o lumină aprinsă. S-a dus glonț într-acolo și a intrat fără să bată la ușă.

Înăuntru se afla o persoană mai mult decât stranie, cu o pelerină neagră, păr sur și unghii lungi, verzi, care te înfiorau. Mihai a priceput că se află față în față cu o vrăjitoare. A profitat de ocazie și a întrebat cum poate să-l aducă înapoi pe fratele lui, Călin. I s-au cerut în schimb câteva servicii făcute vrăjitoarei.

La auzul numelui fratelui său, o rază de speranță îi răsări în inimă, însă locul acela îi dădea fiori mult mai puternici. Mihai se simțea în stare să facă orice pentru a-și revedea fratele, așa că acceptă să o slujească pe vrăjitoare. Îi ceru totuși să savureze o ultimă zi de libertate, în ciuda faptului că ar fi fost bucuros să facă mai degrabă o zi de probleme la matematică, decât să stea în acel Bucurland. Porni în căutarea acelui univers cu teama învăluindu-l la fiecare pas.

În jurul orașului orbitau acum tot felul de vârcolaci și de pricolici, creaturi oculte ca vrăjitoarea. Țipete răscoleau liniștea, un fel de bonus și de „bun venit” în minunatul Bucurland.

Oriunde mergea, lui Mihai i se aruncau priviri care mai de care mai fioroase și mai suspicioase de la toate acele creaturi venite parcă toate dintr-un coșciug! Clădirile arătau la fel de „bine”… Culorile închise și geamurile sparte, prăfuite, inspirau o atmosferă de film de groază, unul de calitate!

Până la urmă, Mihai a decis că ar trebui să se întoarcă la casa vrăjitoarei. Se întunecase, libertatea lui se dusese la apa sâmbetei.

Bătu cu multă silă la ușa vrăjitoarei. În fond, creatura aceea respingătoare ar fi putut totuși să-l ducă la fratele și la bunicul lui.Vrăjitoarea nu era acasă. Cotrobăi în lipsa ei prin bucătărie. Îi era o foame … Atunci a descoperit că în bucătăria unei vrăjitoare nu se găsesc doar poțiuni magice. Se găseau cartofi la tavă, friptură, ciorbe și deserturi delicioase. După ce s-a îndestulat, Mihai a ațipit aproape două ore pe canapeaua de catifea a vrăjitoarei.

Un zgomot puternic, de motoare de avion, l-a deșteptat. S-a dus repede la fereastră și a văzut-o pe vrăjitoare călare pe un soi de mătură stranie, îndoită, confecționată din metal și din lemn. Tocmai ce aterizase. Avea o mină indignată, dar părea să ascundă puțin în adâncul sufletului  ei că e veselă.

În timp ce pășește pragul casei, observă că Mihai a mâncat. Se încruntă și luă farfuria goală de pe masă. Apoi, îi spuse:

-Uite! M-am gândit ce te-ar putea ajuta să …

Copilului îi bătea inima mai să-i spargă pieptul.

-Să-l găsesc pe fratele meu! Da, exact, ce m-ar putea ajuta să-l găsesc pe fratele meu?

Vrăjitoarea clipi cu subînțeles:

-Cred că ai priceput mesajul meu  …

-Seeee paaaare că nuuuuuu …

Cotoroanța îi luă mâinile lui Mihai și le strânse cu degetele ei osoase, cu unghii verzi, respingătoare din cauza pământului ce se vedea pe sub ojă.

-De-acum înainte, tu vei fi ajutorul meu! Dar să nu te relaxezi, dragul meu, pot fi dură cu tine și cu cei din jur! Îmi vei servi cu devotement, altfel vei avea de-a face cu răutatea mea!

Nesigur, băiatul acceptă propunerea vrăjitoarei, cu o singură condiție, aceea de a-și găsi fratele.

Ființa în mâinile căreia se afla soarta celor dragi băiatului insistă:

-Cum ai fost curajos să îmi accepți oferta, îți voi dezvălui numele meu! Mă cheamă Bella deoarece părinții mei au murit în cimitirul Bellu, iar eu am fost crescută de prietena cea mai bună a mamei, care m-a învățat să fac vrăji.

-Bine! Dar ce-ar trebui mai exact să fac eu pentru a-mi recupera fratele?

-Scumpul meu colaborator, ai de împlinit trei misiuni:

  1. Du-te la Muzeul Antipa și reînvie vulturii și dinozaurul de la intrare!
  2. După aceasta, du-te la Biblioteca Națională și ia Cartea Magică în care vei găsi o hartă a labirintului din subsolul Palatului Parlamentului.
  3. Apoi, ia harta și urmează drumul marcat până vei ajunge la Palatul Parlamentului. Acolo, vei da de o poartă, după ce vei parcurge labirintul de la subsol. Treci de ea și vei beneficia de o surpriză …

-Ce surpriză? întrebă Mihai mirat.

-Vei afla … !

Așa că Mihai și-a început misiunea. A pornit spre primul loc, Muzeul Antipa. Din fericire, pe tărâmul vrăjitoarei se păstraseră muzeele precum și le amintea. Ajuns la Antipa, cumpără un bilet și intră în incintă hotărât să îndeplinească misiunea. Se orientă către camera dinozaurilor unde, descoperi în mod magic și vulturii care, de obicei, se aflau în altă sală. Când se gândea ce vrajă să spună (el nu știa niciuna), o hârtiuță de nicăieri îi căzu în mână. Pe bilețel se putea citi:

„Pană frumoasă și colț tăios,

Învie aceste animale,

să fie din nou frumos!”

După ce rosti incantația, dinozaurului  începură  să-i crească coarne, solzi, iar vulturilor, alte pene, mult mai strălucitoare. În câteva secunde înviară și începură să facă dezastru. Speriat, Mihai fugi și alergă unde văzu cu ochii.

Rătăci o vreme fără să știe unde e. Într-un târziu,  observă că se află în fața Bibliotecii Naționale. Entuziasmat, intră trăgându-și sufletul.

Cum pătrunse în interior, liniștea parcă îl lovi …, în comparație cu gălăgia de afară. Plimbându-se printre rânduri, liniștea îl apăsă și suspansul provocat de ideea că era să fie descoperit , era aproape imposibil de îndurat! Intră pe un rând părăsit, iar, când ajunse în capăt, căzu într-o gaură.

Ajunse într-o cameră întunecoasă, unde își dorea să nu fie lipsit de lumină, dar de nicăieri nicio sursă de lumină nu a apărut. Luat prin surprindere, a văzut o ușă și a trecut prin ea. Privirea lui a fost surprinsă atunci când a descoperit o cameră rotundă, plină ochi de cărți. O carte i-a atras privirea, deoarece strălucea. Așa că, s-a îndreptat spre ea pentru a o lua, dar atunci o voce îi spuse:

-Pentru a lua cartea, trebuie să răspunzi la următoarea ghicitoare:

Are foi și nu e pom,

Îți vorbește și nu-i om,

Dă exemple, sfaturi multe

Celor ce vor să le-asculte!

Mihai, fără să stea pe gânduri, răspunse:

-Cartea!

-Corect! răspunse vocea.

Cartea pluti spre el și i se așeză în mâini. Mihai, bucuros, a deschis cartea și a descoperit harta. Rupse harta în grabă și urmă coordonatele acesteia.

După o scurtă călătorie ajunse în fata Palatului Parlamentului, unde a coborât la subsol. Acolo a intrat pe o ușă mare cu un semn pe care scria „Interzis”. Pătrunse într-o cameră întunecoasă, luminată de un singur opaiț. Mihai o analiză și observă un semn cunoscut , vulturul bicefal. După ce ochii lui se mai acomodară cu lumina slabă, observă o ușă joasă cu un semn în dreapta ei. Mihai citi fraza „Obiectul pe care îl cauți zace în interiorul Labirintului! Vei avea nevoie de putere fizică, dar și mintală. Succes!”

Dintr-odată, ușa se deschise, iar Mihai se trezi între doi pereți. Merse de-a lungul lor și ajunse la o răscruce. O luă la dreapta, apoi la stânga, iar la dreapta, și tot așa coti până la un capăt de coridor. Acolo, mirat găsi un singur lucru, un fel de scut uriaș tăiat în jumătate: pe o parte era o lună și o stea, iar pe cealaltă, niște linii.

O voce care părea să vină din stemă spuse: „Cel ce știe cui îi aparțin, va trece!” Mihai își aminti ceva de la ora de istorie. Parcă de la lecția despre Vlad Țepeș …, dar nu fu sigur. Speriat, deoarece nu voia să rămână prins acolo, spuse cu o voce tremurândă:

– Vlad Țepeș?

Mihai trecu de bolta nou formată, iar ce văzu fu de neimaginat: ouă Faberger, diamante, cristale și mult aur. O voce de nicăieri îi spuse: „Alege tot ce Bucureștiul iubește, că-i venit de la Pietroasa!”

Fără să stea pe gânduri, căută „cloșca cu puii de aur”. Nu-i luă mult timp și o găsi. Imediat ce o atinse, se ivi în fața lui vrăjitoarea. Îi smulse toate comorile și se făcu nevăzută pe coada ei strâmbă de mătură.

Misiunile colaboratorului principal al vrăjitoarei se încheiaseră. Mihai respectase înțelegerea. Oare cotoroanța îl va ajuta așa cum îi promisese? Abia atunci a băgat de seamă că femeia uitase tocmai cloșca cu puii de aur. Merita și Mihai o răsplată pentru toate serviciile făcute vrăjitoarei. S-a aplecat și a luat comoara. În aceeași secundă, fu teleportat, iar când ajunse la destinație, pricepu că se întorsese în trecut.

Aflându-se cu harta și coordonatele în față, începu a le analiza pentru a nu greși vreo străduță. În timp ce se apropia de Palatul Parlamentului, cerul își schimbă culoarea albastră, ca de cenușă, în cea a tăciunelui proaspăt stins. Norii se adunau ca niște copii în jurul mamei lor protectoare, luna abia răsărise. Misterul serii își făcea simțită prezența prin bătaia aspră a vântului veșnic.

Mihai se îndreptă ușor-ușor către clădirea impunătoare, amintindu-și de vremurile în care se plimba cu fratele său pe acea stradă. Fericit că-l va reîntâlni  pe Călin, grăbi pasul, pentru a avea timp să-l îmbrățițeze călduros de „bun venit”.

Odată ajuns în fața Palatului, ușile mari și albe se despărțiră cu un scârțâit asurzitor, iar în fața ochilor lui Mihai se înfățișau zeci de candele aprinse, atmosfera sălii fiind atât de primitoare, de parcă cineva îl aștepta. Sunetul pașilor nesiguri și sfioși ai băiatului a fost înterupt de o  voce groasă și profundă:

-Te așteptam, Mihai…

-Cine ești? întrebă copilul, frica citindu-se în glasul său.

-Poate îți amintești de mine: trec, dar nu mă vezi alergând, te ajut, dar nu-ți dai seama…

-Nu înțeleg ce se întamplă …

-Dacă nu înțelegi din vorbe, poate vei înțelege din fapte.

În fața lor se arătă un bătrân cu privirea încețoșată de vreme și cu părul cărunt.

-Călin este încătușat în negura timpului, adică a mea.

-Deci tu ești de vină! Tu ne-ai plimbat de-a lungul anilor și din cauza ta ne-am pierdut părinții! Ne-am vândut libertatea pentru tine!

-Nu mai irosi timpul înfuriindu-te, mai bine te-ai preocupa de fratele tău „mai mic”.

-Ce i-ai făcut?

-Nu contează, acum important este să-l salvezi din mâinile mele.Vei avea nevoie de o poțiune, iar ingredientele le găsești în palat: ceara, un ciob de sticlă și 13 pene.

Mihai găsi cu ușurință obiectele cerute și veni bucuros înapoi către bărbat. Le puse cu grijă într-un vas de sticlă, însă nimic nu s-a întâmplat. Bărbatul începu să râdă:

-Doar nu credeai că e așa de ușor, nu? Mai este un pas, o mică provocare. Dar înainte să accepți, ești dispus să-ți oferi viitorul pentru trecutul fratelui tău?

Mihai cântări opțiunile și peste mai puțin de un minut, el a dat din cap sfios, dând de înțeles că este de acord.

Timpul se opri, îngândurat, uitându-se lung la copilul din fața lui. I se păru îndrăzneț, dar oarecum ciudat răspunsul primit. Totuși, nu s-a opus alegerii lui Mihai.

Pentru un moment, timpul a înghețat. Mihai clipi o dată, de două ori, apoi se trezi față în față cu fratele său, Călin, exact în locul unde el fusese acum o secundă. Se uită în jur, nedumerit. Văzu ceva ce părea a fi o pereche de cătușe în jurul mâinilor sale, privirea imediat focusându-i-se pe ridurile care începeau să-i apară pe piele. Călin, pe cealaltă parte a portalului, privea îngrijorat cum fratele său îmbătrânea 10 ani cu fiecare secundă care trecea.

-Nu poți sta aici de mai bine de două ore și nici măcar să nu observi că s-a făcut dimineață, iar mulțimea prin care te pierdeai te-a părăsit demult!

Acestea au fost vorbele unui străin care l-au trezit pe băiat din visare. Călin era in fața Palatului Parlamentului care privea ca un uriaș peste intreg orașul. Nu mai știa cum ajunsese acolo, întrucat totul s-a petrecut ca într-un basm.

Felinarele de-a lungul Bulevardului Unirii sporeu mirajul pe care băiatul îl trăise întreaga noapte.

-Nu, nu sunt într-un basm! a exclamat copilul fără ca cineva să-l audă. Sunt chiar aici, unde totul este real, unde mă trezesc în fiecare dimineața cu un zâmbet, mângâiat de razele soarelui, purtat cu pași repezi spre școală, lăsând în urmă ceea ce poate, mulți dintre noi nu au timp să observe.

Colindând străzile, fără abatere din drumul către cunoscutul prezent, pașii l-au purtat într-acolo unde se auzeau cele mai minunate ecouri ale muzicii lui George Enescu. Ajunsese la Ateneul Român, una dintre cele mai frumoase și emblematice clădiri din București, pierzându-se printre holurile care împânzeau clădirea. Vraja lor l-a readus pe Călin pe un tărâm demult pierdut: timpurile petrecute alături de fratele său, Mihai, când ascultau faimoasele opere ale celebrului compozitor român.

De îndată ce a intrat în spațioasa sală vestită pentru fresca monumentală care părea că prinde viață, în fața lui s-a ivit un bătrân cu o mască aurie. Apropiindu-se încet de copil, silueta i-a șoptit la ureche:

-Bun venit, ÎN PREZENT!

Copilul, speriat și confuz s-a uitat cu ochii mijiți către necunoscut, curios fiind de apariția lui stranie:

-Cine ești? Și cum de ai ajuns aici?

Dându-și masca jos, copilul a rămas mut de uimire.

-Bunicule, te căutam de mult timp! Dacă ai ști cât mi-ai lipsit în toată aventura mea de până acum…

Șocat, dar și bucuros de apriția acestuia, Călin l-a îmbrățișat cu putere pe bunicul său. Emoționat până la lacrimi, băiatul i-a povestit cele întâmplate în decursul zilelor trecute, în care nu se știe cum de dispăruse.

-Într-adevăr, ai trăit niște momente stranii, însă trecutul s-a așternut undeva departe, iar tu te-ai maturizat fără să-ți dai seama. Acum suntem din nou împreună și trebuie să știi că în viață, indiferent de întorsătura pe care o apuci, important este să te întorci pe drumul cel bun.

După câteva povețe despre sensul vieții, copilul și bunicul se regăseau în drum spre Centrul istoric al capitalei, străbătând marile bulevarde ce istoriseau fiecare, povestirea lor.

Trecând pe langă Școala unde bunicul învățase odată, o voce necunoscută s-a auzit strigând din urma lor. Călin și bunicul, fără să mai stea pe gânduri au iuțit pasul într-acolo. Porțile școlii dintr-odată s-au deschis și, pășind în bibliotecă, au fost conduși, ca printr-un miracol către raftul cel mai dosit al acesteia, unde stătea deschis Almanahul Timpului. Mare    i-a fost mirarea băiatului când a descoperit, pe ultima pagină, cu cerneală neagră, numele  autorului cărții, care era chiar bunicul său.

-Acum, că mi-ai descoperit jurnalul și pseudonimul meu, Timpul, cred că înțelegi de unde a pornit toată aventura ta.

Bătrânul, aflat în spatele copilului, a pocnit din degete și, ce era odată școală a devenit o cetate în Evul Mediu.