Poveste de București – Capitolul 10

scoala 79 - poveste de bucuresti
Poveste de București – Capitolul 9
October 10, 2017

Poveste de București – Capitolul 10

scoala 279 - poveste de bucuresti

Cu dorul pentru bunicul si fratele sau, pe Mihai il roade curiozitatea sa  afle  de unde sunt plânsetele… Indecis pe care dintre cele două cai sa apuce, baiatul porneste in cele din urma spre dreapta, cu teama de necunoscut in suflet. Cu fiecare pas pe care il facea, plânsetele se auzeau mai deslusit si I se confirma banuiala- intr-adevar, era din nou in fata orfelinatului  de pe Strada Franceza (sentimentul de déjà-vu…)

Era ora pranzului (langa cladirea orfelinatului este astazi un restaurant). Miresme imbietoare iti gadila simturile.  Mihai facu legatura: prânz, mancare, miros imbietor-203 copii flamanzi, insetati, epuizati…! Suflete chinuite! Ce lume nedreapta!

Trecatori grabiti isi urmeaza nestingheriti  drumul. Oare ei nu aud? Oare ei nu sunt curiosi?

Daca prima data, cand a trecut prin fata orfelinatului (tot singur) ,si-a dorit sa ajunga cat mai repede In  patul sau confortabil , de aceasta data , Mihai dorea lamuriri. Daca ar fi cineva aici, sa-mi explice ce se intampla…Si dorinta-I fu indeplinită!

-Sunt Radu Vasile. Locuiesc la numarul 15. Pe vremea razboiului, aceasta strada se numea ”Carol”. La numarul 13, s-a construit un orfelinat  in care erau adusi copii ai strazii, fara familie. Copiii erau coordonati de catre patronul Stavrache Hagi-Orman-om fara suflet , care-I tinea pe copii nemancati si caruia ii faceau placere tipetele lor de disperare!

-Ce om crud si fara inima!  Pe mine m-a invatat bunicul  sa impart cu cel ce n-are- mai alesmancare!Si…ce s-a intamplat cu acei copii, domnule Radu?

-Au dispărut fara urma, dupa razboi, parca au intrat in pamant. Nici de domnul Stavrache nu mai stie nimeni nimic…Dar legendele spun ca , atunci cand vine ora mesei, mirosul imbietor de mancare trezeste spiritele celor 203 copii disparuti fara urma, care plang necontenit! Dar nu te speria, copile, e doar o legenda! Si totusi, ”orice poveste are un sambure de adevar”!

Cu povestea proaspata in minte, Mihai scoase din buzunarul hainei  pachetelul pus de mama de dimineata si il asaza pe prima treapta din fata casei cu numarul 13. Ca prin minune, plansetele pe care le auzise baiatul  pana atunci, inceteaza. Soarele se iveste dintre nori si lumineaza toata strada.

NU apucă sa se bucure de soare, ca baiatul se afla din nou  in fata celor doua cai: oare daca va merge acum pe cea din stanga, se va intalni cu bunicul si fratele sau? Porneste din nou la drum, de data aceasta cu pasi repezi, atras parca de o putere magica…Da, era magia muzicii… Din departare se aud sunete prelungi de pian, acompaniate de vioara, flaut, harpa…

Mihai ajunge in fata Ateneului Roman!

A inceput sa se minuneze  sis a isi puna foarte multe intrebari. Fiind prin anul 1939, nu exista tehnologie iar informatiile le gaseai in carti si de la oamenii varstnici care au trait in acele vremuri sau, la randul lor, le-au aflat de la inaintasi. Atunci se gandi:

-Ce bine ar fi fost sa fie si bunicul meu aici!Mi-ar fi raspuns la toate intrebarile! Deodata, bunicul lui il intreaba:

-MIhai, de ce esti suparat?

-Buniculeeeeee….!!! Ce bine-mi pare ca te vad! Te rog, povesteste-mi despre Ateneu, este o cladire asa mare si frumoasa, dar eu nu prea stiu multe lucruri despre ea.

-Pai, vezi tu. Mihai…aceasta cladire a fost construita intre anii 1886-1888, iar arhitectul Ateneului este Albert Galleron, are o inaltime de 41 de metri  si este realizata intr-o combinatie de stil neoclasic cu stil eclectic. Mihai si bunicul dand ocol cladirii nu se mai saturau sa o admire si ,cand sa intre in Ateneu, s-au intalnit cu Calin care era la fel de dornic sa afle informatii despre cladire.

Asa ca cei trei au intrat impreuna  in Ateneu, iar acolo au vizitat  salile de spectacol, statuile si marea fresco din sala circulara  care reprezinta fazele principale ale istoriei romanilor. Lui Mihai i-a aparut brusc in fata, un barbat. Cei doi incep sa discute:

-Cine esti? Intreaba Mihai speriat.

-Eu sunt arhitectul acestui edificiu in care ne aflam.

-Tu ai construit-o?

-De fapt, eu am proiectat-o!

Cu multa indrazneala, Mihai il intreba:

-Poti sa-mi spui cand a fost construita aceasta cladire?

-Intre anii 1886 si 1888, durand aproximativ 2 ani.

-Dar de ce a durat asa de mult? Intreba copilul mirat.

-Fiindca nu au fost suficiente fonduri, in primul rand. S-a apelat la populatie, sub indemnul ”Dati un leu , pentru Ateneu”. In aceasta minunata creatie au intrat foarte multi oameni cunoscuti si renumiti, precum regale Carol  I. Am investit foarte multa atentie, rabdare si dragoste. Ateneul este asezat pe locul in care in 1730 era ”Livada lui Vacarescu”, proprietatea poetului Vacarescu, un amic drag sufletului meu.Cladirea a inceput  sa  prinda contur  la 26 octombrie 1886, cand in prezenta regelui Carol I s-a pus piatra de temelie a Ateneului Roman. Lucrarile au fost executate intr-un ritm foarte alert, astfel ca, la 10 noiembrie 1887, au fost terminate lucrarile de zidarie, acoperis, tencuieli, inchideri laterale, tamplarie, ferestre, geamuri. La 14 februarie 1888, ciclul de conferinte anuale s-a deschis in  noul local, intr- o sala mica de la parter, caci sala cea mare nu era inca terminata in interior. Vreme de cativa ani, pe peretele circular al Ateneului,und ear fi trebuit sa se afle o fresca istorica, a fost scris cu litere aurite textul ”Loc rezervat marei fresce ce va reprezenta fazele principale ale istoriei romanilor”. In 1935, la initiativa lui George Enescu, au fost stranse fonduripentru constructia orgii de concert, amplasata in fundalul scenei. In anul 1901, pictorul Stefan Popescu a prezentat prima oferta pt infaptuirea acestei opera de arta.  Oferta I-a fost refuzata, deoarece suma necesara, cel putin 80000 de lei , a parut enorma. Toate picturile din interior si statuile din  curtea minunatei cladiri  au fost realizate de artisti renumiti. La intrare are sase coloane ionice, similar templului de pa Acropole. Ateneul Roman, ca si cladirea Bancii Nationale sunt doua constructii monumentale care dovedec ca tot ce s-a intamplat  in  a doua parte a secolului al XIX-lea  este istorie adevarata. Cladirea are o inaltime de 41 de metri.  Ateneul a fost serios afectat in al doilea Razboi Mondial, fiind aproape distrus de bombardamente. Reconstructia acestuia a fost finantata printr-o noua colecta publica, reluand traditia, ”Dati un leu pentru Ateneu”. In perioada comunista, fresco istorica a fost acoperita cu catifea rosie vreme de aproape 20 de ani, din 1948 pana in 1966, deoarece includea referinte la monarhia din Romania, aspecte  interzise de regimul de atunci.  Ateneul a fost consolidate, restaurat si modernizat in perioada 1994-2004, fiind redeschis in anul 2005. Pe 14 februarie 2013, Ateneul Roman din Bucuresti  a implinit 125 de ani de la inaugurarea sa din anul 1888.  Ateneul Roman a suferit, de-a lungul timpului, chiar si dupa ce am murit,  foarte multe schimbari, de cele mai multe ori, in rau insa. In prezent,  reprezinta un  important monument istoric, fiind inclus pe lista Patrimoniului European.

-Pai cum ai murit, daca acum  vorbesti cu mine?

-Dragul meu, vezi tu, acesta este doar un vis.  Eu am trecut in nefiinta acum aproape 90 de ani.

In timp ce ei discutau, bunicul si Calin stateau pe o banca, savurand o placinta cu mere si intrebandu-se ce s-a intamplat cu Mihai.

Dupa ce au aflat atat de multe despre arhitectura, ar fi vrut sa se intoarca acasa, dar in drum se aude o muzica frumoasa.  Curiosi, se duc sa vada de unde vine aceasta artă care te impresioneaza.  Muzica vine de dupa o usa. Calin risca si o impinge. Ajung intr-un loc frumos, plin de instrumente. Dupa ce admira camera, acestia se intalnesc cu dirijorul Eduard Wachmann. Mihai, foarte curios, il intreaba cine este:

-Buna ziua, va suparati daca va intreb cine sunteti?

-Buna ziua, eu sunt dirijorul primului concert al orchestrei ”Societatii Filarmonica Romana”. Ca sa puteti intelege mai bine, o sa va  povestesc putin istoria orchestrei. Pe 15 decembrie 1868, ni s-a deschis o noua cale  catre marea muzica.UN program alcatuit din lucrari deHaydn, Mozart, Beethoven, si Mendelssohn, a strans foarte multe aplauze. Asa s –a format istoria primei Filarmonici vechi din tara, sub numele de ”George Enescu”.

-Daca nu va suparati, am putea vorbi cu cantaretii orchestrei?

-Desigur!

Mihai il intreaba pe primul cantaret pe care il vede:

-Dar nu este grea acea tuba?

Cantaretul raspunde:

-Nu este.

Calin il intreaba pe cel de-al doilea cantaret:

-Dar nu este prea usoara vioara?

Al doilea cantaret raspunde:

-Nu, nu este.

Al treilea cantaret:

-Dar flautul nu se aude prea incet?

-Acest flaut se aude potrivit.

Urmatorul:

-Dar clarinetul nu se aude prea tare?

Al patrulea cantaret raspunde:

-Clarinetul se aude perfect….

… Ei..copii…

Mihai si Calin au vrut s ail intrebe ceva sip e dirijor:

-Dar dumneavoastra cum v-ati inceput cariera in muzica?

DIrijorul raspunde:

-Cu multi ani de documentare si exersare am descoperit o pasiune pt muzica. Asa ca am creat o orchestra si am exersat cat mai mult pentru  a  dezvalui talentele noastre si altor persoane.

Dupa ce au aflat multe lucruri interesante din lumea muzicii, dirijorul si orchestra le-au cantat ceva . Copiii ascultă cu atentie muzica, timp de 15 minute magice.  Dupa acest concert minunat, Mihai si Calin isi iau ramas-bun de la Eduard si orchestra si se duc inspre usa pe care au Intrat.

-Ce frumos a fost aici! a spus entuziasmat Mihai.

-Stiu! As sta aici o vesnicie, dar totusi aminteste-ti ca in curand o sa ajungem in alta parte!

-Da, ai dreptate, chiar uitasem de asta! Pâna atunci, hai sa ne mai bucuram de acest loc!

Dupa ceva timp, Mihai si Calin au auzit o voce mai groasa, spunand ca nimeni nu are voie aici dupa terminarea spectacolelor.  Acesta era , de fapt, Albert Galleron pe care il intalnisera mai devreme.

-Buna ziua, copii! Nu ma asteptam sa va mai vad pe aici!

-Buna ziua, domnule! spuse speriat Calin. Ne pare rau, nu stiam ca nua vem voie aici, dar am ramas sa admiram aceasta cladire. Daca este nevoie, vom pleca.

-Nu este nevoie sa plecati, mai ales voi, care sunteti asa pasionati de istoria Bucurestiului.

-Multumim! Promitem ca nu vom deranja!

Dupa conversatia cu domnul Albert Galleron, cei doi s-au urcat pe scena cea mare si se gandeau cum e sa fii muzician.  Calin a luat un instrument muzical si a zis:

-Eu nu stiu sa cant la chitara, dar totusi vreau sa vad daca imi iese!

Dupa ce a incercat, el a observant ca a reusit sa cante, iar din chitara lui ieseau note muzicale care i-au dus intr-un portal magic. Copiii se intrebau unde vor ajunge de data asta, mai ales ca au vazut tunelul care era mai diferit de celelalte prin care au trecut. Acesta avea niste carti cu poezii si foarte multe povesti care pluteau. Mihai si Calin credeau ca vor ajunge in Lumea cartilor, dar, pana la urma, si calatoria in timp  era greu de crezut pentru altcineva.

Mihai se pierde intr-un lung solilocviu.

Cate lucruri bune si frumoase a lasat istoria prezentului! Pacat ca lumea nu stie sa aprecieze toate aceste minunatii pe care le-a lasat Dumnezeu pe pamant! Acum telefoanele si internetul sunt la putere, iar concertele de muzica clasica, arhitectura, cartile au fost uitate de multi dintre noi. Cunostintele la capitolele acestea sunt foarte putine. De ce istoria poate fi aceeasi pentru toti, iar oamenii asa de diferiti? Ce frumos ar fi, daca am acorda mai multa atentie si timp disciplinelor de studiu de la scoala si am aplica cunostintele inmagazinate de-a lungul anilor in viata cotidiana! Cu siguranta rezultatele nu ar intarzia sa apara si ar fi pe masura asteptarilor familiei, scolii, societatii si, implicit, ale noastre. Viata ar fi mai usoara, mai placuta si mai interesanta, presarata cu provocari si aventuri fascinante! Conditia esentiala pentru a atinge aceste deziderateeste sa ai vointa si incredere totala in fortele proprii, sa inveti din experienta de viata acumulata de predecesori si sa aplici noile achizitii.

Imi doresc ca generatiile viitoare sa constientizeze importanta studiului individual si colectiv, acasa , la scoala si in societate. Sunt atatea lucruri minunate , care merita traite, stiute, admirate!

…Mihai s-a intors in timpul lui, intalnindu-se cu fratele sau, Calin, in fata tunelului. Acestia, speriati, auzind o voce grava, au intrat inapoi in portal. Calin l-a intrebat ingrijorat pe Mihai:

-Ce se intampla? Unde suntem?

-Suntem iar in tunelul timpului, ii spuse Mihai.

-Si unde ne duce acum?

-Chiar nu stiu.  Probabil intr-o alta epoca fascinanta.

Acestia au tot calatorit, si, la un moment dat, au ajuns intr-un loc nemaivazut de ei pana atunci. Aveau infatisarea total schimbata. MIhai, uimit de ceea ce vedea, l-a intrebat pe fratele sau mai mic:

-In ce esti imbracat?! Astea  nu sunt hainele tale!!

-Ce tot spui?! I-a raspuns Calin mirat.

-Uita-te in oglinda! Esti schimbat! De ce ai un joben pe cap?

Mihai, privind iscoditor in jurul lui, si-a dat seama uimit, ca se afla pe Calea Victoriei.

-Dar si tu, Mihai,  arati asa de diferit , parca esti un actor din filmele vechi!

Mihai purta pe sub fracul negru ca pana corbului, o camasa  alba cu guler indoit la colturi, inalt si tare ca hartia, peste camasa de un alb imaculat  o vesta crem si papionul de aceeasi culoare, care asortau bine tinuta.Pantalonul avea talia inalta, pantofii varful ascutit si erau atat de stralucitori, de te uitai in ei ca-ntr-o oglinda…

-Da ?  Si uitandu-se in vitrina unui magazin,  Mihai se privi si exclamă:

-Sunt curios unde vom ajunge in  tinutele acestea!

Calin era incantat de tinuta ce o purta; era asemanatoare cu cea a lui  Mihai cu mici exceptii; vesta avea reverele indoite, mansetele camasii albe apăreau subtil de sub maneca fracului si se asortau teribil de bine cu batista purtata in buzunarul de la piept al fracului. Jobenurile se potriveau de minune tinutei si  sa nu mai spunem ca aratau ca niste adevarati GENTLEMENI…

Baietii si-au continuat drumul pe Calea Victoriei, cand au observat ca nu doar ei aratau diferit, ci si celelalte persoane. O schimbare imensa a fost cea a doamnelor. Baietii si-au adus aminte de ce le povestise bunicul mai demult  si anume ca lumea nu era asa grabita si umbla eleganta. Mihai si Calin au vazut aceasta schimbare majora a vremurilor cu ochii lor, nu prin cei ai bunicului.

Doamnele din timpul in care au ajuns acestia stiau a se coafa, se imbracau cu rochii facute pe comanda , aveau manusi, palarii elegante facute pe spranceana, de meseriasi care se intreceau in a-si alege clientele.Dar imbracamintea doamnelor era si mai frumoasa de atat. Damele se rasfatau cu dresuri din matase, parfumuri cu miresme imbatatoare , pelerine inchise la gat de toate culorile,  legate cu o panglica cu nuante deschise de alb ca laptele sau verde ca smaraldul.  Nici nu incape discutie de bijuteriile detinute de frumoasele doamne. Cei doi copii se intrebau daca nu cumva obosesc carand toata ziua umbrelele simandicoase dupa ele.

Si apoi umbla vorba ca seara purtau jachete de blana si ca ieseau la sosea pentru a se distra si nu numai. Spuneau povesti cu prietenele si mergeau la petreceri fastuoase, unde se puteau lauda cu fustele lor de matase  si cu pantofii ce se potriveau cu frumusetea damelor.

Pe toate stradutele pe care o luau baietii vedeau peste tot trasuri trase de cai mari si frumosi; multe dintre ele aveau acoperis , iar vizitiii erau la fel de bine imbracati ca cei doi copii, cu frac, vesta, joben si pantaloni negri.

Mihai si Calin au luat si ei o trasura si si-au continuat drumul.

Inca uimiti de calatoria pe care au facut-o si de eleganța  vestimentara a trecutului, Mihai si Calin si-au dat seama ca bunicul lor nu mai era cu ei. Dar daca el era langa cei doi cand au atins cartea, cum se face ca bunicul lor nu era si acum langa ei?

-Mihai, unde este bunicul?

-Nu stiu.

-Pai si atunci ce vom face?

– Cred ca cel mai bine ar fi sa incercam sa il cautam, i-a raspuns Mihai.

Ingrijorati si speriati, cei doi au inceput sa il caute pe bunic. Dar toti barbatii erau imbracati la fel: intr-un frac negru cu o camasa alba  si cu un  joben pe cap, fiind aproape imposibil sa spui care e care si cine e cine. Cu toate acestea, cei doi frati nu s-au oprit din cautare.  Nimic nu ii putea opri.  L-au cautat pe bunic mult timp, dar in zadar. Parca Pamantul l-ar fi inghitit.  Nu era nicaieri de gasit.  Erau foarte ingrijorati ca nu il gaseau pe acesta, dar inca sperau ca poate, incercand in continuare, il vor gasi la un moment dat. Au intrebat mai multe persoane daca ar putea sa ii ajute  sa isi gaseasca bunicul, sau daca cumva l-au vazut pe acesta.  Dar nimeni nu a vrut sa ii ajute.  Ori spuneau ca nu au timp, ori ca nu le pasa, ori ca nu au vazut niciun bunic.

MIhai si Calin, fiind pe punctual de a se da batuti, au observant o doamna enigmatica in departare, diferita de celelealte doamne de pe bulevard. Aceasta era imbracata intr-o rochie neagra de matase cu mici detalii vestimentare, care straluceau in lumina soarelui de amiaza, sustinuta de o curea neagra din piele cu o  floare alba pe ea, care ii punea in evidenta corpul suplu. Aceasta purta, de asemenea,  un lant delicat cu perle albe si pe mana  avea o bratara eleganta.

Cand s-au apropiat de aceasta, si-au dat seama ca acea doamna era chiar Elvira Popescu.  Luandu-si inima in dinti, cei doi frati s-au apropiat de doamna si, timizi, au intrebat:

-Sunteti chiar dumneavoastră, celebra Elvira Popescu?i s-a adresat Mihai.

-Da, eu sunt.  De ce sunteti curiosi sa stiti?

-Deoarece noua nu ne vine  a crede ca ati renuntat la Paris, pentru a vă intoarce aici, in Bucuresti. Ce v-a determinat sa faceti acest lucru?

– Păi, sincera sa fiu, imi doresc sa continui cariera mea teatrală aici, in orasul meu natal, deoarece mi-a fost dor de ”micul Paris”.  Dar motivul principal pentru care  m-am reintors este dorul de casa parinteasca  si inflacarata dorinta de a-mi revedea rudele si prietenii din copilarie.  Dar voi doi, baieti atat de tineri, ce faceti neinsotiti intr-un oras atat de mare?

-Eu si fratele meu, ii raspunse Calin, suntem in cautarea bunicului nostru, de care ne-am pierdut in multimea aceasta, cu oameni aproape identic imbracati si v-am vazut pe dumneavoastra.  Ne intrebam daca  ne puteti ajuta sa-l gasim.

-V-as ajuta cu cea mai mare placer sa-l gasiti pe bunicul vostru,  dar, din pacate, daca nu voi pleca acum, nu voi ajunge la timp pentru repetitiile la spectacolul de maine, in care am un rol foarte important. Imi pare rau ca nu va pot ajuta. Mi-a parut bine sa va cunosc, baieti! Mult succes in a-l gasi pe bunicul vostru!

-Ne pare rau ca dumneavoastra trebuie sa plecati si nu puteti sa ne ajutati  sa ne gasim dragul nostru bunic! Dar totusi, va multumim pentru discutia purtata si pentru tot timpul acordat.  Ne-a parut bine sa va cunoastem , fiindca noi va admiram mult munca depusa pentru bucuria si fascinatia spectatorilor, dar si frumusetea fascinanta. La revedere, stimata doamna!

-Multumesc, baieti, pentru admiratia profunda fata de munca mea, dar eu nu as numi-o chiar munca , ci mai degraba pasiune. Imi pare nespus de rau, dar sunt nevoita sa plec.  Succes in gasirea bunicului vostru. La revedere!

Acestea fiind spuse, marea aristocrata a teatrului romanesc pleaca si cei doi baieti continua sa se plimbe pe Calea Victoriei, in cautarea bunicului lor.  Si pe cand se plimbau, observă o gaura  in pamant, dar nu ii dau importanța si calca pe ea, nestiind ca asa vor iesi din carte  si isi vor intalni iar dragul lor bunic.

Bunicul statea pe un scaun, uitandu-se la carte si gandindu-se unde sunt nepotii sai, cand observa un lucru foarte ciudat: cartea incepu sa straluceasca si, chiar in acel moment, aparura Calin si Mihai.  Dar acum nu mai erau imbracati in frac si nu mai aveau joben pe cap , ci erau imbracati exact ca doi baieti obisnuiti. Imediat ce il vad pe bunicul lor, sar, fara sa stea pe ganduri, in bratele sale, incepand sa ii povesteasca tot ce li s-a intamplat.

Bunicule, nu ai idée ce aventura am avut! Am intalnit o personalitate marcanta  a teatrului romanesc, o femeie atat de frumoasa! Uite, iti dam un indiciu…

-Ascult!

Este nimeni alta decat cea mai indragita actrita a noastra….

Hmmmm……Nu pot sa ma gandesc la nimeni altcineva decat exceptionala Elvira Popescu. Spun bine?

Bravo, bunicule! Intr-adevar! Am intalnit-o chiar pe dansa si a dorit sa ne ajute sa te gasim, dar, din pacate, programul nu o avantaja, spuse Mihai.

-Dar… Dar cum ati reusit sa ajungeti inapoi aici?Cum ati iesit din carte? Intreba bunicul, un strop de mirare rasunandu-I in glas.

Pai… nu prea stiu. Pur si simplu am facut un pas si urmatorul lucru pe care il stiu sigur este  ca am ajuns aici, I-a explicat Calin bunicului.

Cred ca am calcat intr-o groapa si apoi-Mihai facu o pauza- te-am zarit pe tine, bunicule.

-Ce ma bucur ca sunteti teferi! Dar aveti grija, nepotii mei dragi…orice detaliu schimbat in calatoriile voastre poate afecta trecutul si pot exista consecinte in prezent! le-a atras atentia bunicul.

-Desigur, bunicule! Vom avea mare grija, daca vom mai calatori cu ajutorul cartii , raspunse Mihai, intelegand sfatul bunicului sau drag.Insa tu…

-Tu unde-ai disparut, bunicule?? l-a intrerupt Calin pe fratele sau, citindu-I gandurile.

-Eu? Eu doar m-am intors aici, crezand ca voi ma urmati, iar cand am realizat ca nu este asa, mi-am dat seama ca ca veti reveni si voi doi, deoarece nepotii mei sunt foarte descurcareti! spuse bunicul, iar baietii se inrosira . Gata cu povestile, avem treaba de facut! a anuntat bunicul . Mihai si Calin au ciulit urechile…

Si de la povestea despre Calea Victoriei, ajungem cu gandul la formarea cartierelor si  a altor bulevarde si alei ale Bucurestiului, aceasta capitala plina de farmec si istorie. Bucurestiul a luat nastere cu 558 de ani in urma, datorita oamenilor care au dorit ca acest nume sa devina resedinta Romaniei. Dintr-un intreg, aceasta parte importanta din sudul tarii s-a divizat in mai multe parti numite cartiere, fiecare in parte insemnand ceva si avand o mica istorie ce te face sa fii curios si iti vor ramane intiparite in  minte-semnificativ.

Spre exemplu,   Colentina este unul dintre marile cartiere ,aflat in sectorul 2.  Importanta lui se bazează pe faptul că este traversat de catre râul Colentina si este limitat la sud de Piata Obor, fiind cea mai mare piata din Bucuresti. Un magazin universal numit Bucur Obor, magazinul fiind deschis din 1977, numele apartinând unui cioban ce a trait acum mai mult de 7 secole.

Un alt cartier mare, Drumul Taberei , situat in sectorul 6, a dobandit acest nume , deoarece acum multi ani in urma, prin 1821, Tudor Vladimirescu a venit in Bucuresti, asezandu-si aici oamenii in tabere, in mare aceasta numindu-se tabara de panduri. Acest cartier  este asezat in partea de sud-vest a capitalei; limita nordica a acestuia este Bulevardul Timisoara, intinderea sudica este accentuată de strazile Prelungirea Ghencea, 1 Mai, Aleea Haiducului, Brasov, si nu in ultimul rand de Bulevardul Drumul Taberei; desigur si limita vestica reprezentată de Valea Oltului. Acest mic petec al Bucurestiului care este si unul dintre cele mai inverzite si imbujorate dintre cartiere , se invecineaza la nord cu Militari, in partea de vest cu Brancusi, in sud cu Ghencea, iar in est cu Drumul Sarii. In acea zona se faceau exercitii militare, se confectionau arme si vehicule de lupta, recrutandu-se osteni pentru armata. Lumea zice că, in acest loc, in anii 1900, aici se aflau baracile unde ar fi locuit recrutii din zona rurala, care faceau exercitii militare zilnice.

Existau si s-au mentinut si in zilele noastre multe scoli si licee bune inca din anii 1960, unde copiii invatau si inca invata cu mult interes; multe magazine se află langa scoli.  Sunt multe parcuri frumoase si ingrijite, unde te poti intalni cu prieteni pentru a socializa si a iesi din rutina urbană, strazi multe si largi, care strabat cartierul in lung si-n lat cu putin trafic sau deloc. Chiar daca uneori este aglomerat, datorita vremii nefavorabile, sunt foarte multe scurtaturi la fiecare 100 de metri.  Multe blocuri erau ingrijite si vesel colorate,dar si foarte rezistente ,ca si acum.

Acum 40 de ani locatarii purtau haine de culoare mai inchisă, caci asa era moda, dar acum hainele sunt mai colorate si vesele.

Desigur ca mai sunt cartiere, dar pentru a hasura o mica taina a trecutului , am amintit de acestea.

Mirati fiind de lucrurile ce se petreceau in jurul lor, baietii se intrebau oare pe unde i-a mai purtat acum   vesnica magie fermecatoare a acelui tunel al timpului. Stătură cateva minute, fara ca vreunul dintre ei sa zica ceva, dar Mihai spuse , in cele din urma:

-Calin, priveste in jur! Nu cumva aceasta este strada Drumul Sarii?

-Sigur ca da, zise el, amintindu-si despre cea care are acelasi nume si in prezent.

-Dar fața de aceasta , cea din trecutul nostru este foarte diferita. Cea de acum are in structura sa pietris si sare, iar cealalta are in componenta sa cimentul, povara gri pentru pamant, si este inconjurata de case cu doua etaje, modern amenajate.

-Ai dreptate! Multe s-au mai schimbat in Bucuresti de acum sute d e ani pana in epoca contemporana! Partea buna a calatoriei noastre este ca descoperim ceva nou! De exemplu, acum stim despre aceasta strada ca s-a numit asa, deoarece in Antichitate pe aici se aducea sarea din diferite saline  si locuri ale lumii.

-Adevarat! spuse Mihai despre stramosii tracilor , adica prototracii, in care am invatat ca acestia valorificau si exploatau sarea foarte mult, ba chiar asezarile lor erau pe langa aceste zone bogate in resursele naturii extrem de darnice.     Negustorii din trecut isi plimbau pe aici sacii cu ”aurul alb”. De aceea i-au spus si ”Drumul Sarii”. Pe aceasta strada trecea sarea in drumul ei spre comercializare. De atunci s-a albit si drumul.

Dar mirarea lor nu a durat prea mult, deoarece Mihai a realizat ca fratele lui nu mai este langa el. Calin plecase sa exploreze acea strada si in drumul lui  a intalnit un negustor.

-Buna! Numele meu este Calin. Tu cum te numesti?

-Eu sunt negustorul Andrei si pe vremuri vindeam sare pe acesta strada!

-Se pare ca erai un negustor foarte bun!

-Ba chiar deloc, deoarece in fiecare an venea langa mine alt negustor care avea sare mai buna decat a mea si toata lumea se ducea la el, iar la mine nu mai venea nimeni.

-Imi pare rau sa aud asta!

-Pai, macar unei persoane ii pasa de mine! Tu chiar esti un baiat simpatic si cu suflet.

-Multumesc, domnule Andrei, dar acum trebuie sa-l caut pe fratele meu.  La revedere!

-La revedere, Calin!.

Calin pleca. Iar dupa cateva minute apare Mihai in urma lui.

-Buna ziua, ati vazut un baietel mai mic decat mine?

-Da, tocmai a plecat.

-Multumesc, domnule!

Dupa ceva timp de mers, Mihai isi gasi fratele.  Calin incepe sa-i spuna ce aventura a trait cu negustorul Andrei. Dupa asta, cei doi frati au mers mai departe.

Pe Drumul  Sării, la ora aia era o forfota continua. Negustori de tot felul  isi etalau marfurile  care mai de care.  Absorbit de lumea colorata din jurul lui, Mihai a simtit dintr-odata o lovitura neasteptata.  Un bulgare de sare se rostogolise neastamparat  dintr-o caruta care se oprise prea aproape de ei. Era un negustor ambulant de sare ademenit de mirosul covrigilor calzi, care iti gadilau narile. Realizand ce s-a intamplat, omul s-a apropiat si s-a asigurat ca Mihai nu a patit nimic.  Hainele ponosite si oboseala de pe fata lui le spunea baietilor ca negustorul a batut drum lung pana a ajuns acolo.  Oferindu-le cate un covrig cald, sararul le-a povestit cat de grea este aceasta meserie, cata munca presupune incarcarea carutei cu bulgari de sare de la Salina Slanic si cat de greu era sa strabata drumurile ca sa o vanda. Calin devenise ganditor cand l-a auzit pe negustor  că o baniță de sare se plateste cu zece parale , din care opt se dau ciocănarului  si numai două  le pastreaza sărarul.  Si Mihai rămase surprins de cat de greu se procura acest condiment pe care noi il consideram banal , dar este insa nelipsit  de pe masă in zilele noastre.  Cu un sentiment de respect fata de munca acestui om,  Mihai si Calin isi iau la revedere de la negustor.  Mihai ajunsese la o concluzie  cu care Calin era intru totul de acord: calatoria te invata mult mai mult decat zece carti la un loc.

Deodata, atentia lui Calin a fost atrasă  de un magazin mare, langa care statea un cersetor. Toti cei care treceau pe langa el  radeau de el si il batjocoreau. Atunci Calin isi aminti ca bunicul sau ii spunea mereu sa fie bun cu toti ceilalti, oricine ar fi aceia.  Lua pachetul cu două felii de cozonac , pus de mama sa in geantă si incet, cu pasi nesiguri, s-a dus la acel om si i-a dat pachetul. Omul a zambit si i-a multumit.

Calin, vazand ca sfaturile bunicului l-au ajutat, a inceput sa deruleze in minte invataturile acestuia. Astfel, si-a adus aminte ca bunucul ii spunea mereu ca, daca se va pierde de cineva, să mearga intr-un loc mai inalt de unde poate sa vada in departare, dar sa poata sa fie si el vazut. După aceasta idee, el s-a dus in magazinul acela, a urcat la etaj si a mers la balcon. De acolo putea sa vada toata strada si carutele care duceau sarea. A inceput sa scruteze  zarea cu atentie si, incercand sa vada cat mai departe , il zari pe fratele sau, Mihai.  Acesta era cu spatele catre Calin si se tot oprea in dreptul oamenilor.  După gesturi, Calin a inteles ca intreba de el. El a coborat din magazin si a fugit după Mihai printre carutele si oamenii ce se imbulzeau pe ulitele inguste de pe langa strada principala, aceea care urma sa ajunga o strada cu o istorie fermecatoare.

Au tot mers si, trecand de actuala Sosea Panduri, apoi de Bulevardul Eroilor au ajuns la Splaiul Independentei. Cand au vazut raul Dambovita si Biserica Elefterie, si-au dat seama ca se poate ajunge foarte usor la Bulevardul Kogalniceanu.

Ajungand chiar pe Bulevardul Kogalniceanu, au inceput sa admire casele si cat de frumos era   atunci. Uitandu-se in jur,  au realizat ca acum nu mai este atat de pretuit acest loc.   Calin observă o statuie de bronz, facuta acum mult timp, in care era ilustrat marele politician si istoric stand cu mana in sold. Calin a inceput sa rada, cand a vazut pozitia statuii.  In timp ce Calin radea, Mihai observă  un om care se tot uita la ei. Uitandu-se mai atent, a realizat ca era insusi Mihail Kogalniceanu, stand in aceeasi pozitie ca statuia.  Calin intai incremeni, apoi se intoarse si incepu iar sa rada, dar Mihai i-a dat un ghiont.   Calin a tacut brusc.  Poetul a zambit, indreptandu-se spre ei.

-Nu v-am mai vazut pe aici, copii! Cum va numiti?

– Eu ma numesc Mihai, iar acest micuț este fratele meu, Calin.

-Incantat de cunostintă!

-La fel, spuse Mihai.  Scuzati-ne, ne puteti spune cum si de ce  a fost facuta statuia?

Dupa ce facura inconjurul statuii,  marele istoric le povesteste totul, pe un ton vesel.

-Aceasta statuie a mea, desigur,  a fost facută acum  putin timp de catre marele sculptor italian Raffaello Romanelli.

-Adica tu esti mustaciosul acela de acolo? Spuse Calin  obraznic.

In acel moment, Mihai ii trase o privire rece lui Calin si acesta incremeni din nou.

-Acum putem continua? Intreba poetul miscand putin din mustata.

Calin atunci chicoti silentios, insa fara sa observe niciunul dintre acestia.

-Am dori daca se poate sa aflam ceva despre trecutul dumneavoastra, spuse Mihai nerabdator sa afle mai multe despre acesta.

Mihai si Calin  ii pusesera atat de multe intrebari domnului Kogalniceanu, ca afara se inserase fara sa isi dea ei seama.

-Uite, Mihai, ! S-a inserat, nu vom mai vedea nimic de acum!

-Insist sa ramaneti in seara asta aici,in casa mea, spuse pe un ton prietenos domnul Kogalniceanu.

-Sunteti foarte amabil, ne-ar face placere.

Dupa ce Mihail Kogalniceanu adormi, Mihai si Calin se gandira sa se plimbe putin prin casa lui.  Peretii erau plini de tablouri si fiecare tablou spunea o poveste, in salon era un oian dezacordat, semn ca trecuse ceva vreme peste el, o biblioteca imensa cu carti prafuite,  si cateva lumanari arse. In capatul holului era o usa mare , careia cateva cerculete colorate ii dadeau  un strop de viata.

Ei au intrat pe acea usa intr-o camera care parea magica.  In mijloc era un birou mare din lemn masiv cu o lumanare si multe carti.  De o parte si de alta  a biroului erau harti, iar in fata biroului era o harta a stelelor. Deodata lumanarea se stinse, iar din intuneric  se auzi o voce care spunea:

-Ce cautati voi aici?

-Ne cerem scuze, am vrut doar sa vedem casa dumneavoastra!

-Haideti sa va spun un secret.  Cand eram eu profesor al Academiei Mihailene si redactor-sef al revistei ”Dacia literara” , am intrat in conflict cu autoritatile de la acea vreme, din cauza unui discurs inaugural sustinut in anul 1843.

-Stiati lucrul acesta?

-Nu, raspunsera copiii.

-Stiti, am mai fost unul dintre ideologii de baza ai revolutiei in Moldova  la inceputul lui 1848, am fost considerat unul dintre instigatori, deoarece  nu am semnat un act numit ”Petitiunea-proclamatiune”, iar domnitorul Sturza a pus sa fiu arestat.  Am reusit s ascap si am pus la cale cele mai dureroase atacuri asupra domnitorului. Astfel aparusera chiar si anunturiin care se oferea recompensa pentru capturarea mea , viu sau mort.

-Sunteti un om foarte fascinant, spuse Mihai.

-Da, mai povestiti-ne, va rugam! a adaugat Calin.

-Pai, intre anii 1877-1878, in calitate de ministru de externe in guvernul Ion Bratianu , eu am fost unul din cei responsabili pentru intrarea Romaniei in razboiul ruso-turc, in urma caruia Romania si-a declarat independenta.

Dupa ce Mihai si Calin ascultara acele povesti istorice pline de farmec, cei doi au remarcat  ca s-a facut dimineata.

–Uite, Calin, s-a facut dimineata!

Ai dreptate, Mihai, acum putem merge sa mai aflam si alte lucruri fascinante!

-Da, am putea, dar eu as dori sa aflu si alte lucruri interesante de la domnul Kogalniceanu! Spuse Mihai.

-Ai dreptate, lucrurile pe care acesta ni le-a spus despre viata sa,  il aproba Calin.

-Ma scuzati, domnule Kogalniceanu, puteti sa ne povestiti si altceva?

Iar acesta incepu sa le povesteasca despre scriitori renumiti, despre Grigore Alexandrescu, Vasile Alecsandri, Nicolae Balcescu, si altii , si altii, pe care ii cunoscuse personal. Toti fusesera personalitati marcante  ale literaturii si, mai mult de atat, unii -directori ai Teatrului National din Iasi, politicieni, creatori de literatura si istorie.  Toti au creat  curente, au simtit idei si au luptat pentru ele .

-Eu vreau sa mai  aflu si despre cum erau oamenii imbracati atunci, demult! spuse Calin.

– Vestimentatia bucurestenilor in trecut a fost una atragatoare, cu aparitii speciale si specifice acelor vremuri.Hainele  pe care lumea le purta cu bucurie transmiteau acea senzatie de libertate si lejeritate.Desigur ca oamenii imbracau diverse piese vestimentare ,pentru ca la fiecare eveniment este o alta atmosfera si o alta tema la care ar trebui sa se adapteze.

Cand se merge la un concert de opera , este obligatoriu sa te imbraci elegant si prezentabil.La acest tip de concerte, de obicei,  merge lumea elevata ce arata un nivel inalt de cultura si educatie,dar sunt si persoane educate,  care doresc sa recepteze o alta dimensiune  a sunetului muzical.Cand intri intr o sala de opera,  vezi barbatii in camasa cu un costum deasupra,cu pantaloni in dunga,iar damele imbraca rochii care mai de care mai frumoase.

Un alt domeniu in care modul cum te prezinti te defineste si iti da un contur aparte,este cand mergi la o simpla plimbare cu prietenii intr un parc,iar in acel moment imbracamintea te reprezinta ,aratand ce stare ai si cum te simti,pentru ca, de cele mai multe ori, oamenii se imbraca dupa starea de spirit  pe care o au. Spre exemplu, atunci cand hainele pe care le porti contin rosu ,arata ca esti entuziasmat,culoarea albastru spune despre tine ca esti o persoana de incredere,inteleapta,loiala,insa si trista,iar verdele reprezinta tineretea si cheful de viata pe care il ai atunci cand esti in floarea varstei.Ca sa mai completam cu ceva,acum cativa ani femeile purtau crinoline.Acestea erau niste fuste rigide sustinute de o structura de otel ,dar initial acele fuste erau facute din bumbac si din par de cal.Crinolinele au fost la moda la mijlocul secolului al XIX-lea,insa ca de obicei si aceasta moda s-a incheiat.

Acestea sunt doar niste mici detalii ale vestimentatiei si ,desigur ca toate cele spuse se aplicau in trecut,singura diferenta este aceea ca moda se schimba,iar in trecut erau principii diferite ca si in prezent.

In Evul Mediu,prin intermediul scrierilor calatorilor straini care au trecut pe la noi prin tara,avem informatii foarte bogate cu privire la aspectele legate de vestimentatie.Oamenii simpli se imbracau cu haine confectionate de acestia din in,canepa,lana si piele.Oamenii nobili adoptau moda bizantina.Taranii purtau haine croite din panza groasa ,lana si piele,ca incaltaminte erau saboti din lemn sau mergeau desculti.Hainele nobililor erau elegante facute din materiale scumpe din matase si stofa,incaltamintea lor fiind ghetele din piele groasa sau cizme inalte.Vestmantul national si oficial al romanilor,dar care era interzis taranilor,mucitorilor simpli si sclavilor era toga.Toga era o bucata de stofa alba groasa din lana alba,taiata in forma de semicerc cu un diametru care poate ajunge pana la sase metri.In epoca imperiala se purta tot mai mult toga colorata,toga imparatului era rosie iar cea a generalilor victoriosi era de purpura cu boderii aurite.Femeile purtau direct pe piele o camasa de in,iar in jurul bustului o fasie de panza,iar in alte timpuri si femeile purtau toga la fel ca barbatii.In locul ei peste camasa purtau o tunica lunga pana la pamant numita stola,cu sau fara maneci.Incaltamintea barbatilor cand purtau toga erau niste ghete din piele subtire,fara tocuri fixate pe picior cu sase curele.

Bucurestiul de ieri sau de azi insa inseamna multe.Originea omului a fost dezbatuta aprins de a lungul anilor si multe intrebari nu si au gasit un raspuns definitiv,insa daca privim in istoria omenirii,in timpurile razboaielor si mai inainte de anul zero,ne dam seama ca,alaturi de unii oameni ne nastem,iar alaturi de altii murim.Ce ar putea fi un om…Pai omul este fiinta care are si calitati si defecte ,care s-ar putea mandri cu cateva fapte marete,dar totodata ar trebui sa se simta rusinat de alte fapte care nu-i fac cinste.Ar mai putea fi omul care a avut si decaderi,a mintit,a tradat,a vorbit de rau,a judecat fara sa cunoasca,dar care,intr-un final,constient si dezgustat de toate decaderile lui,le a regretat si apoi s a staduit sa evolueze. Un om poat fi iubit,urat,aprobat,dezaprobat,acceptat,respins,inteles,neinteles,admirat,judecat…,insa un om este o fiinta si o fiinta poate fi ranita.De a lungul timpului, intre oameni au existat neintelegeri si din simple neintelegeri s au ajuns la rani grave.Sufletesti sau fizice.Oamenii  au considerat ca stiu totul,ca au totul,dar stiind ca si fericirea lasa rani,vine indoiala.Dupa ce ranile s-au adancit,omul a realizat ca degeaba stie totul cand nu are habar cum sa se inteleaga cu alt om si cum sa vindece o rana mica.De aceea,adevarul nu trebuie cautat sau cersit de la altcineva,trebuie sapat dupa el in omul din tine si in ceea ce crezi ca poti fi.

Dupa aceea,omul si-a dat seama cat de mult poate suferi dupa apropele său si a inceput sa isi dispretuiasca semenii,negandindu-se ca, de fapt,ar trebui sa zambeasca si sa fie buni, in ciuda problemelor si  avicisitudinilor cu care se confrunta.Daca un om este bun sau este rau, ori ca face ceva bine ori ca face ceva rau,ii este mult mai  usor sa demonstreze decat sa explice.

De aceea,trecutul se leaga de prezent,prezentul devine trecut si toate personajele de pe aceste doua scene contruiesc destine…