Poveste de București – Capitolul 8

scoala 79 - poveste de bucuresti
Poveste de București – Capitolul 9
October 10, 2017
scoala pia bratianu - poveste de bucuresti
Poveste de București – Capitolul 7
October 12, 2017

Poveste de București – Capitolul 8

scoala 56 - poveste de bucuresti

Purtat de dor si curiozitate, Mihai aproape a uitat de toate spaimele ce i le trezesc poveștile lui Călin. Gândindu-se la cele tocmai petrecute, înainta timid pe Lipscani, căutându-și din priviri fratele și bunicul. Mare i-a fost mirarea văzându-i în fața unei statui, parcă vorbind cu ea. Se apropie de ei cu pas grăbit:

-Nu ați văzut că nu v-am urmat? De ce nu m-ați așteptat? Și ce faceți aici, de ce vorbiți cu o statuie?

-Nu este orice statuie, răspunse bunicul. Este statuia domnitorului Constantin Brâncoveanu! Nu ai observat unde te afli?

-Unde? Întrebă puțin suparat Mihai. Umblu pe străzi de ceva vreme, vă caut disperat, singur și îngrijorat.

-Ei bine, dragul meu, din fericire ne-ai gasit, te poți liniști. Noi ne-am dus după umbra lui Mateiu Caragiale care a ajuns la libraria Cărturești, de pe strada Lipscani. Când să îl întrebăm despre eroii săi, a intrat în volumul Craii de Curtea-Veche, de pe raftul unde operele sunt asezate la litera C : Caragiale Luca Ion, Caragiale Matei. Uite un exemplar. Păcat că Mateiu nu a apucat să ne dea un autograf, poate așa ar fi fost mândru de el…

-Ești chiar în curtea bisericii Sf. Gheorghe Nou, spuse Călin. Aici a fost botezată verișoara Mălina.

Încet, încet, Mihai a realizat că într-adevăr parcursese ceva drum singur și se afla cu adevărat în curtea bisercii Sf. Gheorghe Nou. Bunicul său le povestise lui și fratelui său multe despre această biserică, ctitorie a domnitorului Constantin Brâncoveanu, care a reconstruit  vechea biserică și construcțiile alăturate. Un loc plin de istorie, se gândi Mihai, sigur urmează o experiență de neuitat. Și întorcându-se spre bunicul și Călin avu o mare surpriză: statuia prinsese viață, și tot spațiul înconjurător se schimbase. Era din nou undeva în trecut. Dar oare unde, când?

-Mergem într-o mică plimbare? Întrebă domnitorul. Este prima zi în care fiul meu cel mic, Matei merge la școală. Aș vrea să cercetez, să văd cum se descurcă.

-Desigur, strigară în același timp Călin și Mihai. Dar cum să fie prima zi de școală? Suntem la începutul verii…

-Așa este, e luna lui Cireșar, dar suntem în anul 1713, răspunse zâmbind bunicul. În vremurile acestea școala nu este așa cum o stiți voi.

-Câți ani are fiul tău? Întrebă Calin.

-Are 11 ani, și așa cum v-am zis, este prima sa zi la Academia Domnească. Până acum a învățat acasă, cu cei mai buni dascăli ai vremurilor. Este pregătit, așadar, pentru marile încercări ale acestei școli.

Rămânând puțin în urma domnitorului, bunicul le povesti șoptit despre Academia Domnească : o școală minunată, la care se preda în limba greacă veche. Chiar domnitorul întemeiase școala unde predau minunați profesori veniți chiar din Grecia.

Înaintând pe străduțele micuțe și pline de mărfurile expuse de negustori spre vânzare, copiilor li se făcuse foame și sete.

-Ne putem opri o secundă, aș mânca ceva, încercă îndraznețul Călin.

-Desigur, dragul meu, răspunse domnitorul. O dorință firească pe căldura asta. Haideți să mâncăm lokum și să bem o bragă. Ne vom simți mai bine apoi.

-Bragă? Lokum? Nu înțeleg, spuse Călin. Eu aș bea apa, îmi este foarte sete.

-Atunci vom opri un sacagiu să cumpărăm apă. Merge bine după lokum. Însă eu și bunicul vom bea cu siguranță și niste bragă.

Domnitorul le spuse că lokum este un desert minunat, turcesc, adus de negustorii fanarioți în țara noastră. După ce mâncară lokum, pe care l-au recunoscut ca fiind rahatul pe care mama lor îl folosește la cozonac, băieții au insistat să guste și braga.

-Nu este pe gustul meu, spuse Călin. Îmi este în continuare sete.

În drum, opriră un sacagiu și se răcoriră cu apa cumparată de la acesta. Plimbându-se pe străduțele înguste, admirau veșmintele minunate ale domnițelor. Rochii strălucitoare, purtate în mijlocul zilei, cu mânecuțe brodate în cele mai mici detalii, cu fir de argint, perle și paiete, care strălucesc pe mătase.

Observai cu ușurință că femeile măritate purtau maramă, pe când fetele tinere își purtau părul împletit și strans în coc, la spate.

Se simțeau din nou stingheriți de diferențele evidente dintre hainele lor obișnuite, și hainele celor pe care îi întâlneau.

-Ce se construiește aici? Întrebă Mihai deodată.

-Acesta va fi Turnul Colții, răspunse domnitorul. Va avea o înălțime de 50 de metri, și va fi cel mai înalt edificiu al Bucureștilor.

-Turnul Colții, bunicule? Șopti mirat Mihai. Dar eu merg des prin zona Colțea, nu îmi amintesc de acest turn.

-Din păcate, a fost demolat în anul 1888, răspunse cu tristețe bunicul. Dar nu avem timp acum de povestea aceasta.

Privind curioși tot ce vedeau, nici nu și-au dat seama când au ajuns la Academia Domnească, fiind surprinși de marea zarvă creată de intrarea domnitorului în școală.

O mulțime de băieți, de toate vârstele se grăbeau să îl întâmpine pe domnitor.

-Bunicule, întrebă Mihai, la această școala nu învață și fete?

-V-am povestit de multe ori, în vremurile acestea fetele învață acasă, nu la școală. La școală merg doar băieții. Băieții boierilor. Vedeți cum sunt îmbrăcați?

-Da, ai dreptate, nu sunt îmbrăcați ca băieții pe care i-am văzut pe străzile cu magazine.

-Ei bine, aceștia sunt copii de boieri, au veșminte de preț, poartă blănuri și stofe scumpe, tocmai pentru a se diferenția de restul societății.

Domnitorul se întoarse la ei împreună cu fiul său, Matei. Un tânăr firav, tuns   scurt și destul de înalt pentru vârsta sa. Acesta le povesti încântat despre experiența primei zile la școală, despre minunații săi profesori și despre colegii săi care l-au primit foarte frumos. Vorbind cu Matei, băieții observară ca Vodă dispăruse.

-Unde a plecat domnul ? întrebă curios Călin.

-Cred că la Mănăstirea Plumbuita, cu treburi. Este locașul unde acum câțiva ani a primit oaspeții pentru nunta soră-mii Ancuța, zise Matei.

-Și tot acolo au apărut, în 1582, primele cărți tipărite în București : două Tetraevangheliare și o Psaltire, adăugă Călin.

-Frații tăi sunt căsătoriți ? întrebă Mihai.

-Constantin și Stefan sunt, Radu este doar logodit cu fata lui Antiohie Cantemir. Ei sunt mai mari decât mine, au scris și în limba greacă Cuvânt panegiric la marele Constantinși … dar nu apucă să sfârșească, pentru că îl chemă clopoțelul.

Obosit de plimbarea făcută, Mihai s-a așezat încet pe o bancă de piatră din curtea școlii și a închis ochii pentru a se odihni. În momentul acela, simți cum un alt vârtej îl înconjoară și, ca prin  vis, îl auzea pe bunicul său care povestea despre minunatul domnitor Constantin Brâncoveanu, despre marea sa suferință pentru poporul pe care l-a servit cu credință, despre moștenirea lăsată poporului, despre arhitectura dominată de elemente de pietrărie prelucrată artistic, de motive vegetale, coloane torse, pridvoare și scări exterioare.

-Hei, îl scutură Calin, ești obosit, dar să dormi în biserică?!

-Ce se întâmplă, unde suntem?

-Bunicul ne povesteste despre eforturile Doamnei Maria de a aduce rămășițele domnitorului Constantin Brâncoveanu în țară pentru a fi înmormântat aici, în biserica Sfântul Gheorghe Nou. Și tu dormi ca o valiză în gară!!!

Rușinat, Mihai asculta povestea reluată de bunicul său despre moartea cruntă a domnitorului și a fiilor săi, printre care și Matei, la Constantinopole. Și despre eforturile făcute de doamna Maria de a recupera rămășișele pământești ale soțului său pentru a le îngropa în biserica ctitorită de acesta. Trezit acum, Mihai admira lespedea de marmură albă, cu chenar floral specific brâncovenesc și candela de argint ce veghează. Încerca să deslușească ce scrie pe aceasta, căci știa alfabetul chirilic :

Aceasta candelă ce s-au dat la Svetie Gheorghie…

Mihai nici nu a apucat să termine de descifrat ultimul cuvânt, fiindcă, din senin, s-a iscat o pală de vânt ce l-a înfiorat pe băiat. Flacăra candelei a părut că se stinge sau, poate, a fost doar imaginația lui Mihai…Deodată, dinspre candelă s-a auzit un murmur ușor…

– Hmm, oare a intrat altcineva în biserică? s-a întrebat puțin speriat Mihai. Poate mi s-a părut…Vecernia se terminase de ceva vreme.

Murmurul s-a repetat, de data aceasta ceva mai intens.

– Bine, nu este o glumă bună! Cine este aici? Vrea cineva să mă sperie? Călin, tu esti? Ei, bine, oricine ai fi, ai reușit!

În clipa următoare, ce i s-a părut dureros de lungă lui Mihai, dinspre candela tremurândă s-a auzit o voce gravă, venită parcă de departe, din adâncuri:

– Mihai! Mihai! s-a auzit glasul.

– Doamne! Ce se întâmplă aici? Este real sau oare visez? Nu este posibil…eu  sunt singurul de aici, din încăpere…Călin se învârte pe lângă statuia lui Vodă.

– Da, Mihai, ești singurul om din această încăpere!

– Bine, dar atunci tu cine esti? Unde te ascunzi? Arată-te! Chiar nu imi plac aceste glume! zise băiatul foarte speriat.

– Mihai, nu te înspăimânta! Îți vorbește Nicodim, cel mai loial servitor al Domnului nostru creștin, Brâncoveanu Constantin!

– Nicodim? Servitorul lui Brâncoveanu? Ești…un spirit?

– Da, sunt umbra făr´ de liniște a lui Nicodim, fiul lui Nicosie și el slujitor credincios al neamului domnesc. Îți vorbesc de peste veacuri, eu, cel ce am ținut aprinsă flacăra candelei Domnului meu, ca să scot la lumină povestea morții lui nedrepte și dureroase pentru poporul nostru creștin. Mihai, soarta ți-a încredințat ție o mare datorie!

– Atunci, povestește-mi ce s-a întâmplat cu adevărat!

-Păi, a fost așa. Era august 1714, Brâncoveanu avea vârsta de 60 de ani și era un domnitor înțelept și iubit. Avea patru feciori mândri și frumoși, ce îi umpleau zilele de fericire. Avea și șapte fete.

-Ce frumos! spuse Mihai.

-Da, dar acesta era doar începutul. Încă de demult, Constantin Brâncoveanu era urât de sultan.

Într-o dimineață, domnul se trezi, se spălă, și crezând ca totul este bine, se uită pe fereastră și văzu cu uimire că palatul era înconjurat de oamenii sultanului, paznicii dezarmați sau chiar înjunghiați în fața porții. Și până să își dea seama ce se întâmplă, a fost prins și el și familia lui.

-Dar de ce s-a intamplat asta? Se interesă curios Mihai.

-Ai putea sa îl intrebi pe prietenul tău, Matei, zise candela.

-Bună idee! Trimite-ne acolo pe mine si fratele meu Călin ca să….

Înainte să termine propoziția, cei doi băieți s-au trezit din nou în trecut. La câțiva metri, se afla familia domnitorului înconjurată de o mulțime de ieniceri. Domnitorul era o apariție elegantă și impunătoare. Avea un păr cenușiu si o barbă deasă. Era înalt și solid și îmbrăcat cu haine lungi, domnești, brodate cu fir de aur. Pe cap avea o căciulă cu pene de struț, prinse într-o broșă cu pietre pretioase. Părea îngândurat, dar nu avea teamă.

În grupul familiei domnești erau două femei care plângeau încetișor. Puțin mai încolo l-au zărit și pe Matei și l-au strigat usor:

-Hei, Matei! Matei! Aici, lângă copac! Suntem noi, prietenii tăi, Mihai și Călin. Vrem să vă salvăm! Vrem sa facem ceva! Spuse Calin hotărât.

-Este prea târziu … Suntem înconjurați de turci. Nu cred ca se mai poate face nimic …

-Dar de ce vrea sultanul să-l prindă pe tatăl tău? întrebă Mihai.

-Tata este un om vrednic! Sprijină cultura: a creat arta brâncovenescă și a făcut danii multor școli din Țara Românească. Dar otomanul îl urăște pe tata pentru că este un adevarat creștin. El a construit multe biserici și mănăstiri. Cred că sultanul nu vrea să fim un popor creștin, ci vrea să trecem la religia lui. Dar tata nu îl lasă!

– Dar de ce este în conflict cu sultanul? El mereu și-a câștigat încrederea turcilor, deoarece plătea tribut la timp și cu sume mari. Nu înțeleg de ce acum vor să-l omoare, chiar dacă el a fost credincios mereu!

– Da, a fost mereu credincios, dar a și luptat pentru credința lui. De aceea, nu se înțelegea bine cu turcii, însă a mai fost acuzat de corespondență secretă cu Austria, Moscova, Polonia și Veneția, de faptul că le trimitea acestora știri despre otomani.

– Asta nu e o acuzație destul de bună pentru a omorî un om.

– Știu, dar ei nu vor înțelege asta, pentru că îl urăsc pe tata.

– Doar de asta a fost acuzat?

– Nu! Turcii găsesc orice ca să aibă pricină să-l ucidă.

– Și ce alt motiv mai au?

– El a mai fost învinuit pentru sumele depuse la Viena și Veneția, că fuga lui Toma Cantacuzino ar fi fost cu știința sa, că și-a cumpărat din Viena instrumente muzicale pe care nici sultanul nu le poseda! A mai fost acuzat că a bătut în Transilvania monede de aur.

– Dar toate acestea sunt bune și frumoase! De ce să-l omori? Nu ai de ce!

– Spune-i asta și Sultanului!

Matei îi privea pe băieți cu ochii lui mari și luminoși, așa cum este zugrăvit în tabloul votiv de la Hurezi.

– Oricum, zise Matei, cred că este prea târziu. Soarta noastră a fost deja hotărâtă.

-Matei, ție îți este frică de moar… ?

În acel moment, porțile palatului au fost date în lături și au năvălit soldații turci. Matei a strigat:

– Haideți cu mine! Știu un loc în care ne putem ascunde.

Cei trei o luară la fugă pe coridoarele palatului și ajunseră într-o sală mare.

– Repede, strigă Matei, ascundeți-vă după dulapul acela…

Mihai și Călin au reușit să se facă nevăzuți exact la timp, când unul dintre soldați și-a făcut apariția în cameră. Din doi pași, acesta a ajuns lângă Matei și l-a prins într-o strânsoare de fier.

Pentru a nu-i da de gol pe cei doi frați, Matei nu a opus rezistență și s-a lăsat luat de către soldat. Privirea lui, îndreptată spre cei doi băieți, spunea un singur lucru:

– Fugiți!!!!

Limba de foc a candelei de argint le mai spuse copiilor că Mateiaș rostise în fața călăului: « vreau să mor creștin, lovește!” Apoi, vocea lui Nicodim se înecă în lacrimile ei de ulei sfințit.

Triști că aveau aproape vârsta lui Matei, băieții noștri au plecat din bisericuță căutându-l pe bunic. Dacă  nici lui nu-i plăcuse braga, s-o fi dus prin zonă, aici la kilometrul zero, să cumpere niște apă minerală.

Băieții trec prin fața magazinului Cocor, apoi Unirea, care mai de care acoperite cu reclame, că de, era lumea lor! Se uită încoace și încolo, nici urmă de bunic. Ar lua metroul ca să meargă la Universitate, fiindcă Mihai avea ceva în gând, deocamdată nici eu nu știu…

Dar hai înainte cu Povestea de București ca să trăiești!

Luînd-o înspre Parlament, Mihai și Călin ajunseră la Mânăstirea Tuturor Sfinților. Acolo, văzură icoana Sfântului Antim Ivireanu, se puseră în genunchi și încep să se roage. Închid ochii. Deodată, s-au trezit pe o câmpie cu multe flori și au văzut un batrânel călugăr alături de un boier:

-Bună ziua, spune Mihai politicos, în ce an suntem? Noi venim din viitor!

-Eu sunt Ștefan Cantacuzino, sunteți în anul 1713, iar lângă mine se află vestitul cărturar și mitropolit, Antim Ivireanu.

-Așa este, spuse călugărul, suntem aici ca să găsim un loc unde să amplasăm o sfântă mănăstire pentru pomenire.

-Vă referiți la Mânăstirea Antim? Este o mănăstire măiastră cu icoane și picturi unice!

-Mă gândeam să iau niște pictori care știu să facă o frescă minunantă!

-Hai, părinte, să ne grăbim, întrucât am o adunare în această seară și nu pot sta prea mult.

-Ne puteți lua și pe noi? Vă rugăm, insisită Călin.

-Desigur!

Au plecat către orașul București, unde Mihai și Călin au coborât de pe dealul pe care se află mânăstirea, tocmai în centrul orașului.

Mihai s-a dus lângă Călin și i-a spus :

-Auzi, Căline, nu cred că e bine să spunem oamenilor ce vor realiza. Hai să îi lăsăm pe ei să construiască totul!

-Bine, Mihai!

Neavând unde să înnopteze, au vorbit cu Ștefan Cantacuzino și acesta le-a dat niște taleri să meargă la un han. Au ajuns acolo unde au mâncat și au dormit. Au văzut ce grele erau acele timpuri și cum țăranii munceau foarte mult. Au văzut și copiii de la școli cum învățau să citească, iar seara, din când în când auzeau zgomotul porții, ceea ce însemna că tatăl lor se întorcea acasă. Au înțeles că pe atunci copiii se jucau iarna în zăpadă și vara afară. De asemenea, Mihai și Călin au observat că acei copii nu aveau telefoane, ci își bazau jocurile doar pe imaginația lor.

Într-o noapte, au privit un jaf în desfășurare și au văzut cum oamenii se baricadau în case. Atunci, băieții s-au ascuns în biserică, având dorința ca Dumnezeu să îi vegheze. După noaptea aceea, oamenii și-au continuat activitatea zilnică deoarece nu puteau face nimic acelor nelegiuiți. Mihai și Călin au văzut că o mare parte din cărțile copiilor îl aveau ca autor pe Antim Ivireanul.

Aceștia au dorit să se întoarcă acasă, întrucât nu le plăcea situația și erau foarte speriați. Au mai stat două zile, dar a trei azi l-au căutat pe călugar ca să-l întrebe cât mai durează construcția mănăstirii crezând că ei se pot teleporta în viitor numai după finalizarea lucrării. Călugărul le-a spus că are nevoie de muncitori care să participe la fundația bisericii și dacă vor, pot să rămână să îl ajute.Totodată, le-a mai zis că pot să se întoarcă în secolul douăzeci și unu până la terminarea zidirii. Când au plecat, au văzut în fața mânăstirii o grămadă de melci. Plouase. Un băiețel de lângă poartă fredona : melc, melc, codobelc/scoate coarne bourești…

-Mihai, ești cu capu-n nori, vezi pe unde calci, tocmai ai strivit un melc.

După aceea, Mihai și Calin s-au întors pe câmpia cu multe flori dându-și seama că singurul mod prin care puteau să ajungă acasă era cu ajutorul cochiliei de melc. Când a venit seara și s-a lăsat întunericul, s-au rătăcit și au ajuns într-o pădure unde au înnoptat. Dimineața, fiind lumină, au reușit să iasă din pădurice și au ajuns pe o uliță părăsită, unde s-au întâlnit cu o bătrânică. Aceasta era lovită la picior. Băieții au ajutat-o, cum s-au priceput. Drept recompensă, bunicuța le-a dat un colier cu o cochilie de melc. Femeia le spuse:

-Păstrați acest giuvaier. Mai târziu vă va ajuta să vă teleportați în viitor.

-Dar de unde știți că vrem să ne teleportăm în viitor?

Nu îmi puneți această întrebare! E o taină ! Veți vedea ce se va întâmpla.

Băieții merseră mai departe îngândurați, uitându-se la cochilia melcului. Dintr-odată, văzură ceva ieșind din cochilie. Se treziră în secolul douazeci și unu, lângă Mânăstirea Antim, care era acum finalizată. Acolo dădură de părintele Grigore -patriarhul cărților – și prieten cu bunicul. Acesta tocmai împrumutase o carte de la vestita bibliotecă a mânăstirii.

-Nepoți, emblema Sfântului Antim-melcul, raza și steaua-semnifică arme și călăuze pe drumul vieții. Simbol al lumii, melcul sugerează dificultățile vieții, iar coarnele care ies și se retrag sunt simbol al vieții și al morții… Băieții merseră spre călugăr și îi povestiră prin ce au trecut. Preotul le spuse:

– Așa a fost să fie! Și…să vă spun un secret: acea femeie cu care v-ați întâlnit, nu era o bătrânică oarecare. Era trimisa Sfântului Antim Ivireanu. Ce mai sfânt ! Un stâlp al bisericii în perioda medievală. Operele sale, Didahiile, scrierile și scrisorile îl arată ca un creștin alăturat. A fost și tipograf, iar aici la Antim  a făcut o școală pentru copii. Dar câte nu a făcut ocrotitorul nostru !

Ochii iscoditori ai lui Călin văzură cartea din mâna bunicului. Era, de fapt, un exemplar al revistei Viața Românească din 1921, în care Ion Barbu publicase După melci. Călugărul colecționar i-o procurase bunicului. Nu știu să vă spun dacă bunicul le va citi poemul matematicianului sau va fi un subiect de teză în viața lor de liceeni peste ani…Își luară toți trei rămas  bun de la călugăr, cerând o binecuvântare. Bunicul se închină, apecându-se cu fața spre biserică. De învățătura aceasta veche  a bunicului băieții nu uitaseră și făcură la fel.

Mihai o luă înainte cu grijă să nu mai omoare un melc. Se temea și de gura lui Călin, dar își amintea și de legenda sârbească aflată de la bunica Maria. Aceasta spune că la Facerea lumii, Dumnezeu scuipase în iarba raiului și din sfânta Lui salivă se născuse melcul. Dar călcă, totuși, pe emblema Bucureștiului cu vulturul brâncovenesc dintre dale și atunci auzi un plânset. Acum se percepea clar, era al unei fete. Dar de unde venea?

Privi în jur. Era târziu, aproape de înserare. Câteva prăvălii cu obloanele pe jumătate trase urmau să fie închise, după plecarea ultimilor muşterii. Puţin mai în spate, se vedea o clădire mică, uşor dărăpănată şi cu uşa întredeschisă. Acea uşă îl atrase ca un magnet. Grăbi paşii, ajunse la uşă şi o împinse uşor.

Plânsul cuprinse întregul loc, clădirea toată parcă plângea. Uşor înfricoşat făcu doi paşi. Nu desluşea prea bine în încăpere, era semiîntuneric.

-Cine plânge? întrebă Mihai.

Deodată plânsul se opri brusc, ceva se mişcă lânga el şi îl apuca de mână.

-Nu te teme, spuse o voce de fată. Vino cu mine!

Coborâră câteva trepte şi ajunse într-un subsol. Fata îi eliberă mâna şi aprinse nişte lumânari. Mihai o privi cu atentie. Era frumoasă, doar ochii îi erau roşii de la prea mult plâns.

-Eu nu pot ieşi din această casă! zise fata.

-De ce? Uşa de la intrare este deschisă, doar pe acolo am intrat eu.

-Am fost blestemată de o vrajitoare bătrâna şi nu pot ieşi de aici. Dacă mă apropii de uşă, aceasta dispare şi devine un zid de nepătruns. Alţii pot intra şi ieşi din casă, mai puţin eu. Dar în ultimul timp nu a mai intrat nimeni, deoarece toţi ştiu povestea acestei case blestemate şi a mea.

-Şi de ce nu a încercat nimeni să rupă blestemul?

-A fost făcut special pentru a nu fi rupt. Trebuie să îmi şterg ochii cu o batistă ce a fost ţinută lângă racla cu mâna dreaptă a Sfântului Ciprian. Sfântul Ciprian a fost şi el vrajitor, dar ulterior s-a convertit la creştinism, a devenit sfânt, şi doar el poate înlătura vraja făcută.

-Păi, pare simplu. Nu ai rugat pe nimeni să iţi aducă o astfel de batistă?

-Ei, aici este greul. Vrajitoarea a cerut în blestem ca batista să imi fie adusă de cineva din alte timpuri, fie din trecut, fie din viitor. Or, nu există nimeni care să împlinească aceasta condiţie.

-Ba da! Eu vin din viitor şi te voi salva! Spune-mi ce trebuie să fac!

-Caută Biserica Zlătari şi adu-mi batista, te rog! spuse fata cu lacrimi de bucurie şi speranţă in ochi.

Mihai ţaşni pe uşă şi ieşi afară.

Era deja noapte. Încotro să o apuce? O luă la nimereală la dreapta şi căută cu privirea pe cineva să întrebe despre biserică. Erau câţiva trecători grăbiţi, dar îi atraseră atenţia două siluete cunoscute care se vedeau în zare. Erau bunicul şi Călin. Alergă spre ei cu o bucurie nespusă. Şi ei îl căutau, aşa că acum se îmbrăţişară toţi trei. Mihai le povesti repede misiunea la care se angajase.

-Bunicule, tu ştii ceva despre Biserica Zlătari?

-Da, nepoate! Este una dintre cele mai vechi biserici din Bucureşti. Numele vechi al bisericii vine de la meşterii zlătari (aurari sau argintari) pentru care s-a ridicat iniţial un mic locaş de lemn. Ulterior pe locul ei s-a ridicat o biserică frumoasă cu ajutorul Spătarului Mihail Cantacuzino şi al altor binefacători. Biserica a suferit avarii la cutremure şi s-a ridicat din nou din temelii in 1850 pe vremea lui Dimitrie Ştirbei, Domn al Ţării Româneşti. Construcţia s-a făcut după planurile arhitectului Xavier Villacrosse, iar pictura interioară a fost realizată de maestrul Gheorghe Tăttărescu.

-Câte lucruri ştii tu, bunicule!

-Da, pentru că este chiar biserica la mergea bunica in tinereţe la slujbele de duminica! Este aproape, pe Calea Victoriei, între străzile Stavropoleos şi Lipscani.

-Dar batistă de unde luăm?

-Ei, ce bine este să aveţi un om bătrân lânga voi. Eu încă folosesc batiste de bumbac, nu m-am învăţat cu şerveţelele de hârtie pe care le rupeţi voi, tot timpul.

-Şi ce facem?

-Acum să înnoptăm la un han şi mâine dimineaţă mergem la biserică.

Noaptea trecu repede.

Cei doi băieti şi bunicul doreau cu ardoare să o salveze pe fată.

Aproape că alergau, atâta de grăbiţi le erau paşii.

Ajunseră şi intrară în biserică. Biserica era luminată prin ferestre cu vitralii reprezentand icoane şi sfinti. Pe partea stângă a alatarului într-o casetă de mici dimensiuni se afla mâna dreaptă a Sfântului Ciprian.

Bunicul scoase batista din buzunarul de la piept şi o aşeză pe raclă. Îngenunche împreuna cu Mihai şi Călin şi în gând toţi trei îl rugară pe Sfântul Ciprian să rupă blestemul vrajitoarei, astfel ca fata să fie eliberată. În momentul acela, o adiere parcă începe să danseze prin biserică și lumânările încep să pâlpâie ușor . Din raclă, s-a ridicat spiritul Sfântului Ciprian. Acesta era palid și aproape puteai vedea prin el. Avea o barbă lungă și albă și fata îi era crestată de ridurile bătrâneții.  La început, Mihai s-a speriat însă spiritul i-a zis:

-Nu te speria, nu iți fac nimic! eu sunt duhul Sfântului Ciprian. Am auzit că vorbeați de batistă. Pentru ce ați venit la mine?

-Păi… se bâlbâie Mihai, ne trebuie pentru a elibera pe fata blestemată de vrăjitoare. Am venit aici în ideea că dumneavoastră ne-ați putea ajuta să învingem vrajitoarea.

-Cum să nu! Ascultați cu luare-aminte:

,,Ce obiect are foi și scoarțe, dar nu-i pom,

Îți vorbește, dar nu-i om?

O veți învinge pe vrăjitoare,

Dacă puneți obiectul într-o bună ascunzătoare.”

După ce a terminat de spus ghicitoarea, un vânt puternic a intrat în biserică, iar Sfântul Ciprian a dispărut.

Băieții, uimiți, pleacă din biserică și se îndreaptă spre casa în care era încuiată fata.

Când ajung în fața casei, din nou se auzi plânsul copilăresc al fetei. Intră și o găsesc acolo unde o lăsaseră.

-Ce bine că ați ajuns! spune ea cu lacrimi alunecându-i lin pe fața palidă. Ați găsit batista?

-Da! Poftim, i-o întinse Călin.

Fata o luă și se șterse la ochi cu batista. În acel moment ferestrele casei se deschiseră iar ușa se trânti de perete, lăsând să intre în casa lumina soarelui. Fata se opri din plans și un zâmbet tineresc îi apăru pe fața sa roșie de la cât plânsese.

-Multumesc! Daca nu ați fi fost voi, cine știe când aș fi iesit de aici, spuse ea îmbrătișandu-i pe băieți. Acum, ați aflat cum să invingem vrăjitoarea?

-Sfântul Ciprian ne-a spus:

,,Ce obiect are foi și scoarță, dar nu-i pom,

Îți vorbeste, dar nu-i om?

O veți învinge pe vrăjitoare,

Daca puneți obiectul într-o bună ascunzătoare.”

-Ce crezi că ar putea însemna?

-Obiectul la care se referea cred că e cartea ei. Uitați, cheia asta cred că are să vă ajute, spuse fata întinzându-le o cheie ruginită.

Băieții luară cheia și plecară toți trei în căutarea vrăjitoarei.

Se plimbă ei cât se plimbă, dar pe vrăjitoare tot nu o găsesc. Pe drum, se întâlnesc cu bunicul lor care, aflând ce se petrece, vine și el să caute vrajitoarea. Până la urmă, ajung tot în fața bisericii unde se întâlnesc cu o bătrână cu care intră în vorbă:

-Bună ziua! Scuzați-mă, aveți cumva o batistă? De exemplu, cea din mâna fetei? spuse bătrâna încercând să o ia, însa fata și-a tras la timp mâna pentru a nu i-o lua.

-Ne pare rău, dar nu putem să v-o dăm, spuse bunicul.

-Vai, da ce cheie urâtă ! spuse bătrâna. Dați-mi-o mie ca să v-o șterg puțin, se uită ea la cheia din mâna lui Mihai.

-Nu e nevoie, spuse Mihai respectuos.

Bunicul copiilor o suspecta pe bătrână, însă nu le-a spus celor doi nepoți deocamdată nimic. Acesta răspunse respectuos :

-Mulțumesc, am mereu o batistă la mine. Cine știe când am nevoie ?

-Adevărat ! Aceștia sunt nepoții tai? întreba bătrâna, apoi râse fals și blând.

-Da: Mihai și Călin , cu ei mă mândresc . Aș face orice pentru ei!

-Și noi , bunicule! Spuseseră copiii cu voce dulce.

-Ce frumoși păreți toți trei împreună!

-Mulțumim!

Bătrânul observase că doamna ascundea la  spate un bâț  negru și lung ce arăta ca o bagheta,și o carte groasă al cărui titlu era scris în altă limbă. Acesta s-a gândit prima oara la faptul că aceasta ar putea fi o vrăjitoare, dar i se părea aiurea. Apoi s-a văzut o pelerină care a căzut din haina bătrânei. De data aceasta, bunicul celor doi frați nu mai avea dubii. El și-a dat seama că aceasta era o vrăjitoare. Acesta a inventat o scuză:

-Hei, baieți! Vedeți și voi cât s-a făcut ceasul?! Bunica voastră vă așteaptă.

Însă degeaba. Copiii nu și-au dat seama că bunicul voia sa plece. Cei doi frati au spus:

-Dar bunicule, bunica nu mai e! Ce s-a întamplat?

-Într-adevăr, bătrânica era vrăjitoarea cea rea. Aceasta a descoperit că bunicul și-a dat seama de acoperirea ei și așa nu mai avea ce să facă.

Deghizarea acesteia era ca o bătrâna care  părea slăbită. Purta haine rupte și zdrențuroase. Dar deodată, cu o simplă ondulare a mâinii, s-a transformat într-o  vrăjitoare tânără cu o baghetă lungă și neagră, o pelerină și o pălărie,  o pereche de cizme mov, dar și o fustă până în pământ  și o carte voluminoasă, plină cu vrăji și blesteme. Băieții tremurau. Însă Călin și-a făcut curaj și a întrebat:

-Ce vrei de la noi? De ce ne-ai capturat?

-Stiți bine ce vreau de la voi! Cheia ce v-a dat-o acea copilă!

-Ne pare rău, dar ne temem ca nu putem sa ți-o dam, deoarece dacă ți-o vom înapoia, voi vrăjitoarelor, o să faceți numai rău în lume, numai fapte rele. De asemenea, știm că tu ascunzi ceva mult mai prețios acolo și îți este teamă să îl pierzi.

-Nu este adevărat! Spuneți doar minciuni! V-am dat o șansă acum, dacă nu ați băgat-o în seamă, veți fi pedepsiți!

-Poți să ne pedepsești, dar cel puțin știm că nu vei putea să faci rău! Odată ce ne vei răni , cheia nu o vei mai putea lua de la noi. Cine știe ce o sa ne faci? spuse Călin.

-Așa să fie!

Aceasta lua bagheta, deschise cartea și imediat înainte să rosteasacă primul cuvânt din vrajă, a apărut ca de nicăieri, blândă și frumoasa fată. Aceasta știa că vrăjitoarea ascundea în acea încăpere un lucru prețios și le-a povestit bunicului și celor doi frați înainte de a își lua rămas bun de la ei. Tânara a spus:

-Stai! Nu îi răni! Daca ar trebui să faci ceva, fă-mi mie. Eu merit asta . Eu le-am dat cheia și le-am povestit despre această încăpere. Au vrut doar să ajute. Daca eu nu le povesteam și le dădeam cheia, ei nu pățeau nimic.

-Tic-tac,tic-tac, timpul trece!….spuse vrăjitoarea.

-Eu trebuie să fiu pedepsită, dacă nu am să fiu rănită, toată lumea va fi distrusă. Toți vor suferi. Numele meu înseamnă mereu viață. Dacă nu am să mai fiu trupește, sufletește mereu am să fiu. Am să privesc tot ce se va întâmpla și am să încerc să ajut cum pot. Eu mereu voi trăi!

-Nu, nu este posibil! Spuse Călin.

Călin era foarte trist, dar și nervos în același timp . La fel și Mihai. Deodată celor doi băieți le veni un plan în minte în care ei puteau supraviețui. Bunicul trebuia să îi atraga atenția vrăjitoarei, iar ei și copila trebuiau să fure cartea și să caute o vrajă în care vrăjitoarea să își piardă puterile și să devină un simplu om.

Așa s-a și întâmplat. Toți patru au transformat vrăjitoarea într-un om normal .Ei sperau ca vrăjitoarea să se schimbe și să învețe din tot ce i s-a întâmplat și din toate faptele rele pe care le-a facut. Desigur că Sf. Ciprian și Sf. Nicolae puseseră mână de la mână sfântă și îi ajutaseră și ei….

A venit timpul și ca cei patru să își ia rămas bun. Cheia a rămas încă la băieți. Aceștia au decis să o ascundă bine ca nimeni să nu o poată găsi.

Dacă vă întrebați ce s-a întâmplat cu fata după despărțire, atunci ar trebui să știți că s-a reîntors în orașul său natal, Timișoara, unde a început să-și caute familia. Desigur că, după atâția ani, n-a fost deloc ușor, dar într-un final, după multe căutari, aventuri și multe lacrimi vărsate din pricina dorului, fata s-a reîntâlnit cu familia sa. Au fost nespus de bucuroși, cam cum ar fi orice părinte când își întâlnește copilul dispărut după atâta vreme…

Dar, revenind la cei doi baieți și bunicul lor, aceștia erau foarte fericiți, deoarece au învins vrăjitoarea  cea rea și au eliberat-o pe fată.  Ce-i drept, nu apuci în fiecare zi să faci așa ceva !

Cei trei se aflau în fața Mânăstirii Zlătari. O briză rece le atinge chipurile pe care se citea oboseala. Era seară, cerul se întunecase. Lumina soarelui în amurg împreună cu biserica formau un peisaj minunat. Norii grăbiți vesteau o ploaie cât de curând.

Toată lumea se grăbea să ajungă cât mai devreme acasă. În curând, din toată gloata de oameni mai rămăseseră doar Călin, Mihai și bunicul. Din biserică, se auzea glasul Sfântului Ciprian care fusese martor la lupta cu vrăjitoarea și care-i chema să vină înăuntru. Deși au fost de-atâtea ori în acea biserică, încă se mai minunau de frumusețea ei. Duhul Sfântului Ciprian stătea în dreptul unei icoane cu Fecioara Maria ținându-l în brațe pe Iisus Hristos, și se închina. Acesta se întoarce și le spune:

-Domnilor, stiu că din pricina celor întâmplate n-am avut timp să dicutăm .

-Da, așa este, răspunse Mihai. Aș vrea să vă spun că este un moment special, să-ntâlnim un sfânt. Suntem de-a dreptul onorați că …un sfânt ni s-a arătat tocmai nouă!

-Cu siguranță sunteți foarte obosiți, a fost o zi grea. Ce voiam să spun este că acum, mai bine am dormi și ne-am odihni. Mâine dimineață vom vorbi pe îndelete.

-Aveți dreptate, Sfinte Ciprian,spuse Călin căscând.

-Dar unde am putea dormi? Este aproape douăsprezece noaptea! Spuse bunicul.

-Nu vă faceți griji! Puteți dormi în chilioarele din curtea bisericii. Sunt niște cămăruțe modeste cu câteva pături, perne, o măsuță…o să fie bine!

-Vai, vă mulțumim , rosti bunicul, care, la fel ca nepoții săi, era foarte obosit. Hai să ne facem rugăciunea și să ne culcăm.

-Cu mare plăcere ! Noapte bună, dragii mei !

-Noapte bună tuturor, strigară cei doi frați.

Și toți s-au dus la culcare, întrebându-se oare prin câte aventuri vor mai trece și când se vor întoarce acasă. Mihai și Călin, plimbându-se pe străzi, văzură biserica Mihai Vodă construită de domnitorul Mihai Viteazu, ce are o icoană a Maicii Domnului făcătoare de minuni. Un corb veni lângă ei și le spuse:

-Bună, copii!

-Bună, cum poți vorbi?

-Păăiiiii, sunt un corb cuvântător.

-Super, știi vreo poveste despre Mihai Viteazul, de-aici?

-Da, bunicul bunicului meu a fost corbul care l-a vegheat pe Mihai Viteazul aproape toată viața. El a povestit din neam în neam corbesc până la mine. Vreți să vă spun tot ce mi-a fost transmis?

-Da, sigur, abia așteptăm. Pentru asta am venit.

-Așadar, acesta zbura prin meleaguri străine și coborandu-și privirea l-a văzut pe Mihai, un băiat vrednic si independent care avea privirea atintită spre un mărgăritar înconjurat de un ghem de șerpi lungi și încolăciți.

-Mihai voia cu orice preț acel mărgăritar. Era atât de trist, asa că a planat grațios luând victorios margăritarul. I l-a oferit și l-a condus pana la turci, inamicii patriei sale, unde l-a lăsat.

Aproximativ 10 ani mai tarziu, l-a revăzut, de această dată pe meleagurile românești, fiind banul Craiovei. Banul l-a alungat pe Alexandru cel Rău și a preluat el conducerea țării române.

Trecând des, a observat  că Mihai adună oaste pentru o luptă mare, lupta de la Călugăreni. Stră-străbunicul a asistat de asemenea la bătălie. Tabăra lui Sinan Pașa domina, dar situația s-a răsturnat după ce Vodă îl doborâse pe Pașă.

Când acesta a fost ridicat, a ordonat retragerea.

A fost mândru de el, așa că i-a oferit un al doilea mărgăritar.

A asitat la mai multe momente victorioase din viața lui Mihai, dar nu mi le amintesc bine.

-A fost super! Ce norocos a fost străbunicul tău!

-Nu! Ai greșit, era stră-străbunicul meu.

-Vreți să vă mai spun o poveste? – Da, desigur!

-Știți pentru ce a fost cel mai cunoscut domnitorul Mihai Viteazul?

-Atunci să vă spun. Mihai Viteazul a fost în principal cunoscut pentru unirea celor trei țări române: Transilvania și Moldova de Țara Românească. Când plecaseră, Căpitanul Costea îl luase și pe Pătrașcu, un băiețel fără părinți și casă. Cu multă vitejie aceștia îi alungă pe străini de pe teritoriul Transilvaniei. După victorie, Banul și oastea sa pornesc spre Moldova. Acolo aceștia sunt întămpinați de moldoveni, încăntați să unească țara.

Când s-a întors biruitor spre Alba Iulia, a fost întâmpinat cu steaguri și flori, cu cântece și hore. Toată Țara era fericită.

Atâta mi-a povestit stră-străbunicul meu din viața sa. Nici el nu știa unde a murit, ce s-a mai întămplat cu Viteazu’.

-Eu știu, spuse Mihai. Am învățat la școală, a murit aproape de Turda, ucis de niște mercenari care îl aveau în frunte pe ofițerul Iacob. Capul său a fost înmormântat de un căpitan de-al său în Mânăstirea Dealu, de lângă Târgoviște.

-Mulțumesc, nu am știut asta niciodată. Trebuie să plec, îmi pare bine că v-am cunoscut. Ne mai vedem! Cra,cra!

-Pa, pa!

Copiii, intrând în biserică, se minunară ce frumusețe plină de icoane construise voievodul. Mihai căzu amețit de după o strană și văzu cum era în secolul al XVI-lea. Credea că nimeni nu-l poate vedea, era el însuși o fantomă.

Văzu cetatea lui Mihai Viteazul.

Acesta se duse în fugă către cetate. Zări zidurile mari și pe domnitorul cel falnic ce făptuise Unirea. Băiatul înlemni,dar își reveni imediat sau mai bine spus, fu nevoit să își revină, căci voievodul îl întrebă cu o voce blândă și fermă:

-Cine ești, băiete și de unde vii ? E primejdioasă zona aceasta pentru un copil.

-Eu…, se sperie Mihai, care credea că nu poate fi văzut. Sunt din Țara Românească. Mai precis din București, Maria Ta.

-Bine, dar ce cauți atât de departe de casă? Și mai important, cu cine ești?

-Am venit cu tatăl meu la oaste, pentru a lupta alături de ceilalți șoimi bravi, români, minți copilul.

-Și el unde e acuma, că oricine te-ar putea răpi sau ucide.

-A fost ucis, grăi fals băiatul. Eu am scăpat cățărându-mă în copac și rugându-mă la Dumnezeu.

-Îmi pare rău pentru părintele tău însă nu pot face nimic… decât să te iau în grijă. Știu că războiul lasă mulți copii fără mumă sau tată… Căci așa-i omul, mereu vrea mai mult, chiar dacă are toată lumea la picioare.

Mihai își coborî privirea și își dădu seama că e încălțat cu teniși de la ADIDAS. Acesta se gândi că dacă are aceeași încălțaminte, are aceleași haine. El se sperie pe moment, dar își dădu seama că e întuneric și domnitorul n-are cum să remarce hainele purtate. Dar ce va face când va intra în cetate? Acolo e lumină din belșug.

Mihai deveni din ce în ce mai neliniștit. Prin minte îi trecu un singur gând: să dea de stră-străbunicul corbului.

Copilul se strecură în liniște într-un moment de neatenție a voievodului, însă fu auzit. Acesta o luase la fugă pe același drum însă, când ajunse în acel loc, piatra dispăruse, iar domnitorul îl prinse din urmă.

Mihai, Viteazu cum i se spunea, înșfăcă baiatul și-l duse cu forța în castel. Îl întrebă și de unde are aceste haine din material necunoscute și culori nemaivăzute.

Sfetnicii îl sfătuiră pe conducător să-l trimită pe Mihai în temniță, iar acesta fu de acord, spre spaima micului bucureștean, pierdut în timp.

În prima noapte, mititelul nu făcuse alceva în afară de a plânge, însă își reveni spre dimineață, realizând că doar își consuma puterile. Așa că începu să se roage din două motive: era credincios si spera să impresioneze gărzile, dar degeaba.

Însă la finalul zilei a treia, un corb intră pe ferestruica celulei și se strecură printre gratii. Acesta luase cu mare grijă cheia ușii închisorii de la gardianul adormit și o înmână lui Mihai, care urmărise fără suflare scena ce îi va decide soarta.

Fără a evita ocazia, băiatul merse tiptil pe lângă soldat, ieșind ușurel și închizând ușa.

Cu aceeași băgare de seamă, pășise pe culoarele palatului, pe care îl vizitase când avea opt ani și își amintea cât de cât locul. Ieși cu ușurință pe poarta cetății.

Acesta se îndreptă către pădure și se cățără într-un copac falnic pentru a nu fi văzut de ostași sau atacat de sălbaticiuni. Se culcă cu privirea la ființa care l-a salvat și se întrebă de ce l-a ajutat, a fost trimisă de Dumnezeu sau pur și  simplu a făcut totul fără să își dea seama. Acest a fost ultimul său gând, înainte de a cădea într-un somn adânc.

Peste câteva ore, se trezi și somnorosul care nu pusese geană pe geană de când intrase în temniță, iar acea noapte fusese atât de plăcută, deoarece  s-a simțit în siguranță deplină. Soarele îl mângâia pentru prima oară după mult timp, căci în mintea băiețelului stătu închis săptămâni sau chiar luni, nu credea că stătuse doar trei zile.

Mihai se dădu repede jos din pom cu mare băgare de seamă și cutreieră pădurea, îndepărtându-se cât putu de castel și căutând locul unde se aflase cu ceva timp în urmă piatra aceea magică care l-ar fi ajutat probabil să se și întoarcă, dar nu găsi decât niște iarbă îngălbenită. Il trecură fiori reci pe șira spinării. Ce va face? Cum se va întoarce? Își va mai vedea vreodată familia? Reacția băiatului fu firească: izbucni în plâns. Ce altceva ar fi putut face ?

După un timp îndelungat, Mihai alcătui un plan extrem de riscant, dar care era singura soluție dacă voia să se întoarcă cât mai repede acasă: să îi spună adevărul domnitorului, rugându-l să îl ajute. Băiatul era conștient de toate defectele planului: cum dădea de voievod, de unde știa că va primi ajutor și nu va fi băgat în carceră, dar nu se găsea altă soluție în afara acesteia. Dar cel mai rău era că nu se putea întâlni cu Mihai Viteazul: în palat nu putea intra fără să fie văzut, ar fi fost o nebunie să se ducă după dânsul pe câmpul de luptă, iar prin împrejurimile cetății nu prea ieșea.

După o perioadă lungă de câteva ore, a pus la punct toate detaliile, hotărând să-l aștepte lângă castel și să- i explice totul de la început fără să-i ascundă nimic.

Mihai a pornit încet spre zidurile falnice să aștepte ieșirea conductorului pe câmpiile din împrejurimi.

Se gândea cu tristețe…oare ce face Călin acum?

Călin nici nu observase că Mihai a dispărut. Era atât de minunat de încăpere și preotul îi spuse că în biserică se află o icoană făcătoare de minuni.

Călin puse mâna pe ea și se rugă.

Mihai își reveni ca prin minune și se duse repede la Călin.

-Ce ai făcut până acum, Călin?

-Cum adică? Am vorbit cu preotul despre icoana făcătoare de minuni.

-Nu, ce ai făcut de când am fost plecat.

-Ai fost plecat?

-Mă rog, nu mai contează.

Într-o zi din aceeași vară de neuitat,  Mihai, elev în clasa a VI-a , a plecat cu cei mai buni prieteni spre piața Universității ca să vadă statuia lui Mihai Viteazul. Un loc plin de istorie care l-a vrăjit pe băiat din prima clipă. În mintea lui au năvălit minunatele ore de istorie pe care le iubea nespus de mult. Emoționat, a atins statuia cu o grijă deosebită. În acel moment, timpul s-a oprit în loc, totul a amuțit. Bucureștiul era înlocuit, piesă cu piesă, ca un puzzle, cu lumea de odinioară, plină de farmec.  Deodată, a apărut un cal negru, înalt, de o frumusețe rar întâlnitaă. S-a așezat mândru lângă statuie. Era calul lui Mihai Viteazul.

– Ce se întamplă? I-a  intrebat Mihai, copleșit de griji pentru însoțitorii lui.

– Mihai, stai liniștit, astăzi vom călători în timp și o să vă povestesc despre mărețul meu stăpân,  Mihai Voievod Viteazul. O poveste emoționantă….ca orice poveste cu eroi. La sfârșit, când veți dori să vă întoarceți, atingeți statuia și veți putea reveni în timpurile voastre.

Lui Mihai nu-i venea să creadă și o bucurie imensă și-a făcut loc în sufletul lui, gândindu-se că și tovarășii lui au parte de întâmplări ciudate atunci cand îi sunt prin preajmă și hazardul le permite.

– Copii, despre oameni viteji s-au scris o mulțime de povestiri, însă Mihai Viteazul a fost cel mai vrednic de acest nume. Este acel Mihai despre care se spune că un șoim  i-a lăsat la picioare un mărgăritar strălucitor.

Toți erau cu sufletul la gură să afle cât mai multe. O sumedenie de întrebări

și-au făcut loc în mințile lor dornice de cunoaștere.

– Este minunată această statuie. Oare cine a realizat-o? A întrebat nerăbdător un copil, mai artist din fire.

-Statuia a fost construită de un sculptor francez pe nume Albert-Erniest Cararier-Belleuse.

-Dar ce reprezintă cele trei steme?

-Pe fiecare dintre cele patru cornișe ale soclului este plasată câte o stemă confecționată din bronz, două așezate în fața și în spatele acestuia, evidențiind simbolul Tării Românești: vulturul. Pe cele două părți laterale sunt expuse Stema Moldovei, cu bourul și stema Transilvaniei. Mihai Viteazul este în inimile noastre datorită nenumăratelor sale fapte vitejești dar,  mai ales, că a unit la un loc cele trei țări române: Țara Românească, Transilvania și Moldova.

 Copiii priveau cu atenție și erau uluiți de statura impunătoare pe care o emana voievodul.

-Mihai Viteazul era chiar atât de măreț cum este statuia ?

-Ba, chiar mai mult. Ca să vă convingeți, vreau să vă povestesc despre o întâmplare care s-a petrecut chiar în Bucuresti. Toți românii îl iubeau pe Mihai

în afară de Alexandru Vodă. Acesta, de teamă să nu-și piardă tronul, pe mulți oameni nevinovați i-a dat pe mâna călăului.

-De ce nu-l iubea pe Mihai?

-Era speriat de vitejia lui. Viclean, l-a chemat la București, ba chiar l-a invitat la masa domnească și……..

-Ce s-a întâmplat? Au întrebat copiii care sorbeau fiecare cuvânt al calului.

-L-a pus pe Mihai în lanțuri și l-a urcat pe eșafod. Un călău s-a apropiat de el pentru a-l ucide, însa a înlemnit, fiindcă Mihai era un bărbat puternic, înalt, drept și ochii lui răspândeau multă bunătate și lumină, dar și mânie. Această statuie arată cât de impozant era, astfel încât dușmanii erau coplesiți numai privindu-l. Călăul nu a putut ucide un om falnic precum Mihai. Dupa ce a scăpat, l-a alungat pe Alexandru cel Rău și a preluat conducerea țării.

Un detaliu nu putea să scape de ochii cercetatori ai lui Mihai și nu a ezitat să întrebe calul, martorul faptelor mărețe ale viteazului voievod:

– Mihai era stângaci?

– Da, încă de mic. Statuia îl reprezintă foarte bine pe Mihai cum se arunca în luptă. În mâna stângă ținea barda cu două tăișuri și cu o putere uriașă nimicea tot ce-i stătea în cale. Pentru că mânuia armele cu stânga, turcii l-au numit „Stângaciul”.

Mihai era nespus de fericit. Și el era stângaci și de nenumărate ori a considerat că este un defect pe care a încercat să-l corecteze, însă această asemănare i-a umplut sufletul de bucurie.

Toți  admirau cu respect neprețuit statuia lui Mihai . Erau mândri de istoria poporului și sorbeau fiecare detaliu. Timpul însa a zburat pe nesimțite și trebuia să se întoarcă acasă. Dar, înainte de a atinge statuia pentru a opri această minunată călătorie, au mulțumit calului pentru momentul unic. Mihai a pășit cu multă tristețe în suflet spre statuie, știind că este o atingere a timpului, a istoriei, care pentru ei, aici se va opri, deși mai erau multe povestioare despre bravul nostru Mihai Viteazul.

După această zi frumoasă, Mihai s-a dus la părinții săi și le-a dezvăluit, cu sufletul la gură, dorința lui de a fi la fel de puternic și bun ca acest vrednic conducător. În mintea lui au înmugurit gânduri înalte. El, Mihai,elev în clasa a VI-a, va face fapte mărețe precum acel Mihai, cu un prea frumos mărgăritar. Va fi dibaci cu creionul așa cum sculptorul a fost cu lutul. Va fi capabil de multe.

Cât despre cal, văzuse și mai multe în viața lui cabalină. În comunism, de exemplu, când era criză, mai găseai câte ceva la magazinul poreclit La coada calului de către studenții de la Filologie. Iar de când stătea aici, în fața Universității, învățase și versuri scrise de Coșbuc : Și Vodă- i un munte, de Alecsandri: Auzit-ați de un Mihai/ ce sare pe șapte cai/ de strigă Stambulul vai?, de Cronicile grecilor Stavrinos sau Palamed: Mihai se îndreaptă spre București/cu toate oștile sale, ca acolo să-l calce pe necredinciosul pașă Sinan și să se bată cu el. Știa pasaje întregi din Românii supt Mihai Voievod Viteazul de Bălcescu. Știa și versuri populare cu Baba Novac, generalul lui Vodă, cu fiii lui și corbul. Dar asta a fost treaba baladelor…

În toată vremea asta, verișoara Mălina se mira că nu mai dă de băieți. Bunicul nu suflă o vorbă iar părinții habar nu aveau de călătoriile în timp ale fiilor, prinși fiind cu serviciul extenuant la multinaționale…

Dar într-o zi, un SMS de la Călin  i se păru bizar: suntem lângă cortul Domnului Mihai Vi….

Era clar, nu de cortul vărului său era vorba! Așa că, intuitivă ca orice fată, dar mai ales vorbăreață ca orice fată, spuse colegilor de la Colegiul „Mihai Viteazul” că verii ei călătoresc în trecut. Liceenii nu se mirară prea tare, pentru că și ei o făcuseră citind În intimitatea secolului al XIX-lea și Întoarcere în Bucureștiul interbelic, de Ioana Pârvulescu. Dar acesta era alt cod, se gândea Mălina.

De aceea, insistentă ca orice fată, nu se lăsă până ce Călin mai spart la gură ca Mihai nu-i spuse secretul. Așa se face că….

-Ce facem ? întrebă Ioana. E deja târziu și nu mai este timp să mergem să vedem eclipsa de pe dealurile Târgoviștei.

-Așa-i, într-o jumătate de ora începe, spuse Bogdan. Hai să ne întâlnim cu toții la metrou la Universitate și de acolo mergem în Cișmigiu.

-Bine, sună-i tu pe Rareș și Teodor și le sun eu pe fete. Le spunem că ne întâlnim cu toții acolo.

Teodor ajunse primul. Ieși de la metrou și le dădu mesaj pe whats app: “sunt pe platoul de pe Bulevardul Elisabeta din fața BCR-ului. La o statuie cu un cal”.

Pe rând, se strâng cei 8. Cu nasul în telefoane, asezați pe soclul statuii, așteaptă eclipsa. Din ce în ce lumina începe să își piardă din intensitate până soarele este acoperit în intregime de diametrul lunii. Parcă ar fi o seară târzie. Ciripitul păsărilor începe să se audă mai tare, parcă zgomotul mașinilor dispare, pietonii sunt din ce în ce mai rari …

În jurul lor se întâmplă lucruri ciudate. Nu le remarcară la început, fiind captivați de jocurile de pe telefon. Cu toții au uitat de ce s-au întâlnit. O pană lungă cade pe telefonul lui Teodor, acoperindu-i ecranul telefonului …

Se aude un freamăt ciudat. Ia pana în mână și  ridică ochii spre cer. E semiîntuneric. Vede conturul unei umbre uriașe mișcându-se cu iuțime. Se sperie, se ridică de pe soclul statuii, se uită la soclu. Statuia  prinsese viață.

-Aoleu, păzeaaaaaaa!

Toți sar ca arși în picioare, telefoanele le cad, nici nu-i mai interesează. O ditamai ființă este la doi metri de ei. E o namilă înaltă de 7 metri, cu două brațe voinice. Gigantică poart-o cupolă pe frunte, iar barda din stânga i-ajunge la cer.

A trecut o fracțiune de secundă, dar parcă era un veac. Sunt împietriți. Amalia-și revine.

-Cine ești, ce vrei? spune ea cu tărie-n glas.

-Sunt Mihai Viteazul. Ce-i cu voi aici? Cine v-a chemat?

-Aaaaa am venit să … dar gâtul parca îi era sugrumat și Rareș nu mai termina propoziția. În spatele lui Vodă, vede adunându-se o oaste.

-Mergeți cu haiducii aștia și ajutați-i să împingă tunurile – spuse voievodul pe o voce fermă.

Parcă hipnotizați, toți opt porniră în cea mai mare viteză către tunuri. Caii erau obosiți, tunurile grele și pământul ud. Fără ajutor, bietele animale nu puteau să mai înainteze.

Bogdan, Bianca, Maria și Ioana împing împreună primul tun. Rareș, Amalia, Ioana și Teodor îl împing pe al doilea. Pe celelalte 10 tunuri le împing haiducii. E greu și semiîntunericul îi încurcă și mai mult. Sunt transpirați, loviți la mâini și la genunchi, dar nu simt durerea și descoperă în ei o energie infinită.

Deodată, oastea se oprește la semnalul voievodului. Tunurile sunt pe poziție.

-Levanții și otomanii ne-au asuprit destul! se auzi tunând vocea voievodului.

Azi începem alături de Liga Sfântă războiul nostru de independență și reîntregire a Marii Dacii. Nimeni …

Tunurile garnizoanei otomane din Bucuresti încep să tragă, acoperind glasul voievodului.

Teodor încarcă primul tun, Amalia pe al doilea. Trag de mai multe ori. Direct la țintă. Baricada otomană este slăbită. Oastea voievodului pornește-n iureș asupra otomanilor. Mihai Viteazul este acolo unde e lupta mai grea. Otomanii sunt învinși, Bucureștiul eliberat.

-Unde sunt noii mei oșteni, întreabă voievodul?

-Aici sunt, Maria Ta, spuse capitanul haiducilor. Sunt cei mai buni tunari pe care-i ai. Au țintit de la cea mai mare distanță punctele cheie ale inamicului. Nu știu cum au făcut asta.

-Niciun “air ball”, toate aruncările au fost de trei puncte spuseră Bogdan și Rareș într-un glas, zâmbind, cu obrajii roșii și frunțile îmbrobodite de sudoare.

-Cum ați reușit?

-Teodor și Amalia încărcau tunurile. Eu și Bogdan fixam ținta și unghiul de tragere, Ioana și Bianca trageau, iar Maria si Ioana aduceau muniția – spuse Rareș recăpătându-și glasul sugrumat la prima interacțiune cu voievodul.

-Veniți toti opt cu mine ! Meritați cea mai mare cinste din partea noastră.

….

La masă, cei “opt fantastici” sunt asezați în stânga și în dreapta voievodului. Lângă ei este și căpitanul haiducilor.

-De ce îi spune “Viteazul” ? – îl intreabă Ioana pe căpitan.

-Numele de „Viteazul” i-a fost dat datorită staturii sale falnice şi curajului său. Este mereu acolo unde-i lupta mai grea, niciodata nu se da in laturi de la greu, dimpotriva, parca ar cauta mereu situatiile cele mai înfricoșătoare. Furios, lat în spate, înfăţişare şi statură de uriaş, ochi mari, fruntea netedă, păr cârlionţat, nas lung ascuţit, încruntat, cu barba măruntă, oacheş la faţă, bun de picior iar în atacurile ce le dă cel dintâi se repede şi mai adânc în vălmăşag pătrunde. Nu caută patul moale. Nici nu mănâncă numai.fazan–zise.capitanul.cu.mândrie.
-Multumesc, capitane, pentru descrierea amanunțită. Se vede că ești devotat voievodului pentru că vorbești cu pasiune despre el.

-Domnița Ioana, vorbele mele sunt mici pe lângă faptele lui.

Bianca era lângă voievod. Prinse un moment de pauză și-l întrebă:

-Cine este Liga Sfântă alături de care spuneți ca ați început războiul contra otomanilor ?

-Liga Sfântă este o alianță între țările creștine europene, începută în 1591. Luptam pentru oprirea expansiunii Imperiului Otomanspre Apus. Alături de țările din vestul Europei suntem și noi, țările române, Cnezatul Moscovei, haiducii sârbi și bulgari.

În spatele voievodului, se deslușea cu greu o siluetă ce se mișca încet spre acesta. Amalia o văzu apropiindu-se și observă o scurtă licărire a unei lame de iatagan. Cu viteza gândului Amalia sare-n picioare, ajunge-n spatele lui Mihai Viteazul, blochează cu cotul stâng brațul ce mânuia iataganul spre capul voievodului, cu pumnul drept lovește direct în gâtul mișelului și-i aplică o secerare.

Gărzile-l ridică pe mișel și-l târăsc în afara cortului.

-Multumesc, ostașii mei. Ce m-aș fi făcut eu azi fără voi? Meritați pe deplin să fiți numiți “vitejii Viteazului”, zise voievodul și închină un pahar de vin în cinstea celor opt fantastici.

-Hei, vedeți că iataganul a tăiat pana de pe cușma voievodului, spuse Maria.

-Haideți s-o căutam.

Se aplecară și începură să caute pe sub masă.

Semiîntunericul, ce a domnit până atunci atmosfera, treptat este învins de soarele ce reapare de dupa discul întunecat al lunii.  Ciripitul păsărilor  se estompează, fiind acoperit de zgomotul mașinilor și forfota pietonilor.

Teodor ia pana de pe ecranul telefonului continuându-si jocul captivant – tocmai a primit o ,,legendară” .

În spatele statuii, se auzi o voce cunoscută ce spunea șoptit –  “vitejii Viteazului”.

Toti opt se ridică de pe soclu, se uita intrigați unii la alții, ca și cum s-ar fi trezit dintr-un vis. Toți au același gând, dar nu-l exprimă niciunul cu voce tare  – “Pana,  pana din mâna lui Teodor, ce e cu ea, de ce e acolo? De ce are Teodor în mână o pană și un ac de aur înfipt în ea? Ce-i cu vocea șoptita din spatele statuii?“

Era clar. Trebuiau să o întrebe pe Mălina, care urma să-i interogheze pe Călin și Mihai.

Mihai și Călin erau încă la Universitate, fără să afle de intențiile Mălinei, și admirau  măiestria cu care soarele însângera cerul și clădirile din jur. La un moment dat, Călin spuse: Mi-e foame! Hai să mergem aici – arătând spre un restaurant –, uite, are meniu pentru copii. La intrare au observat o tăbliță pe care scria că proprietarul restaurantului era un strănepot al renumitului bucătar francez al familiei Șuțu. El slujise mulți ani în Palatul Șuțu și încântase oaspeții acestei familii cu feluri de mâncare deosebite. Bucătarul îi instruise apoi pe tinerii din neamul său, copii și nepoți, învățându-i secretele celor mai alese rețete, și cum ar trebui să slujească la curțile marilor personalități.

-Palatul Șuțu este chiar aici, lângă statuia bravului Mihai! spune Călin. Avem timp să-l vizităm!

Copiii știau câte ceva despre Șuțu: că a fost foarte bogat, că locuința lui a fost prima din București iluminată cu gaz lampant, că își permitea orice extravaganță și că organiza săptămânal baluri, de unde toți invitații plecau cu cadouri: inele, brățări aurite.

Așa că, renunțând la mâncare, băieții porniră în pas vioi spre Palatul Șuțu. După câțiva pași, au ajuns acolo și au observat că palatul devenise muzeu.

În fața ochilor le apăru o clădire impunătoare cu etaj, o reședință aristocratică a vremii. Era clar că palatul acela era o emblemă a epocii trecute a Bucureștilor. Fusese proiectat după planurile arhitecților vienezi Condrad Schwink și Johann Veit, între anii 1833-1835. A doua jumătate a secolului al XIX-lea fusese perioada de glorie a palatului, aici organizându-se cele mai elegante baluri ale timpului.

Interiorul palatului era impunător și emoționant, stabilind încă de la intrare, măreția și statutul celor ce-l locuiau. Marchiza susținută de pilonii stabili și groși prevestea eleganța interiorului, și te îndemna să îți închipui că, dincolo de ușile de fier ale palatului se află un decor minunat ce-ți taie respirația.. Ceea ce era și adevărat.

Scara de acces către etaj se desfăcea în două brațe arcuite, puternice și înfipte în istoria vremii, create parcă de un sculptor ce-și desăvârșea cariera cu acestă operă. În față, se afla o oglindă imensă de Murano, prinsă într-un chenar ca de tablou celebru. Deasupra oglinzii se afla medalionul sculptat în lemn al Irinei Șuțu, soția proprietarului.

Camerele de la primul etaj ascundeau comori nebănuite: pereții aveau brâuri sculptate în marmură, decorate fin cu foiță de bronz, în fața cărora tronau semețe statuete din bronz masiv. Cu o privire atentă, puteai observa obiecte rare și prețioase, de la besacteaua doamnei Elena Cuza la uimitoarea ”cutie cântătoare”, radioul. Șemineul înalt cat încăperea, construit din piatră,  tablourile ilustrând personalități și detaliile valoroase ale obiectelor de decor, completau fiecare încăpere, dichisită cu mult bun gust, în care fiecare piesa expusă, spunea o poveste.

După ce au pășit înăuntru și s-au minunat de eleganța scărilor din marmură, cei doi băieți au observat vestitul ceas invers, comandat la Paris de stăpânul dintâi al palatului. Pentru a se convinge de mersul lui ciudat, copiii urcară primul set de trepte și priviră ceasul direct, nu în oglindă. Observară că ceasul mergea în sens invers față de cum ar fi trebuit. Îl priveau cu atenție și parcă erau  hipnotizați. Timpul începuse să se scurgă mai repede, tot mai repede, iar acordurile unei muzici începură să răsune pe holurile înalte. Era o polcă. Băieții simțiră o căldură care le inundă tot corpul, muzica suna tot mai puternic… Știau că urma să călătorească în timp…

Călin și Mihai au rămas înmărmuriți când au văzut eleganța sălilor de bal. Inimile lor au fost mângâiate pentru câteva secunde de tabloul mișcător din fața lor, dar ceva a întrerupt această stare și le-a atras atenția – tot balul se desfășura în ordine inversă! Ăm maemet ed atsa! spuse Călin gânditor, fără să își dea seama că vorbea invers. Ec ia sups nilăC?, întrebă Mihai, dar nici el nu observase că vorbește pe dos. Cei doi au stat puțin pe gânduri. Cred că vorbim invers! zise Călin, chinuindu-se să vorbească normal. Și noi suntem într-un fel afectați de timp! Băieții s-au dus înapoi în fața ceasului buclucaș și au privit din nou cu mare atenție mersul lui înapoi. Deodată, polca se auzi iar, întâi mai încet, doar un murmur, apoi tot mai puternic…. Balul se desfășura cum trebuie, așa cum s-a desfășurat de sute de ori în Palatul Șuțu.

Era probabil o sărbătoare sau o zi importantă, fiindcă o mulțime de domni și de doamne dansau, se plimbau la braț sau stăteau de vorbă, învăluiți în lumina caldă a candelabrelor și reflectați de mulțimea de oglinzi mari, venețiene, care multiplicau totul, dând impresia că sala se prelungește la infinit. Doamnele din înalta societate bucureșteană, soții de bancheri, de boieri sau doamne de la Curtea Regală, își etalau rochiile bogat garnisite cu perle și dantele, purtau pălării cu pene sau flori și își făceau vânt cu evantaie de mătase fine, colorate în nuanțe vesele. Călin se pomeni singur în marele salon. Privea uimit în jur și nu înțelegea cum puteau acele femei să stea în asemenea rochii, lungi până în pământ, ca niște clopote și să mai și danseze… Unele doamne se uitau cu mare interes la rochiile celorlalte, la pantofi și le comentau în grupuri mici, le bârfeau. Despre gazdă, spuneau că pare o cămilă, fiind slabă și lungă, iar pe soțul ei, mic și îndesat, îl numeau turcul, ironizând astfel originile lui neromânești. O vezi, dragă, pe cămila, cum se dă bine pe lângă madam Oteteleșanu, fiindcă au scris gazetele că la ospețele acesteia se servesc bucate mai alese decât la Palatul Sutzu? – spunea una. Iar alta adăugă: Să vedem ce va servi la supeul din seara asta, că am auzit că iar a schimbat echipa de bucătari… Știu sigur că va fi o friptură cum nu s-a mai gătit până acum în București, după o rețetă adusă direct de la un restaurant parizian – completează altă doamnă și toate trei se strâng de braț cu un zâmbet larg, și își vântură evantaiele din lemn de santal, care emană un parfum subțire, plăcut.

Călin îi observă și pe domnii prezenți în sala balului. Unii purtau haine închise la culoare, din stofe moi, cu mulți nasturi strălucitori. Alții erau îmbrăcați în haine militare, cu multe fireturi și cu mijlocul strâns cu o centură lată, cu cataramă aurie. Aveau cizme lustruite, sau ghete de lac. Cei mai mulți erau în vârstă, purtau barbă și mustăți, dar erau și mulți tinerei, cu părul lucios, dat cu uleiuri speciale, care să astâmpere buclele și să le cumințească, lipindu-le de cap. Când se pregăteau de dans, domnii înaintau spre grupul femeilor, se înclinau în fața câte uneia și o invitau întinzând mâna. Doamna întindea și ea o mână acoperită de o mânușă din dantelă fină, fără degete, își pleca puțin capul și porneau împreună spre centrul salonului, unde se rânduiau perechile. Acolo, față în față, așteptau semnalul dat de perechea gazdă. Nimeni nu avea voie să înceapă să danseze înaintea gazdelor iar, dacă era prezentă și familia regală, atunci ea dădea tonul, își aminti Călin că îi povestise bunicul lui, când vorbeau despre petrecerile din Bucureștiul de demult. Într-adevăr, domnul și doamna Șuțu porniră la dans pe ritmul unei polci. Ceilalți le urmară exemplul și în scurt timp salonul părea o grădină în care florile prind viață și se rotesc într-o explozie de culori minunate… Muzicanții de la Șutzu cântă mai bine chiar decât cei de la Palatul Regal, îi șoptește la ureche un bărbat partenerei lui de dans. Sssssst, să nu te audă cineva și să-i spună Regelui, că și așa este foarte supărat pe cămilă și pe turcul ei, de când cu potaia aia mică, știi tu…. răspunde doamna, tot în șoaptă. Călin a prins totuși aceste vorbe, fiindcă se strecura printre dansatori, făcându-se că duce cuiva un pahar cu vin.  Rămase în preajma lor, pentru a auzi restul discuției, dar cei doi se roteau printre alte perechi, iar băiatul nu a mai auzit nimic.

Ce potaie? De ce s-a supărat Regele? Ce chestie interesantă…. se gândea Călin. Voia să-l găsească pe Mihai și să-i spună despre marele secret regal, dar nu știa încotro să-l caute. Privind cu atenție în jur, observă frumusețea oglinzilor și dimensiunile lor enorme și își aminti că la școală discutaseră despre tehnica obținerii unei oglinzi de calitate. Se minună de apa clară a acestora și încercă să calculeze câr ar costa un astfel de obiect de lux. O avere! își zise el. Apoi observă și tavanul lucrat, de asemenea, într-o manieră care amintea de luxoasele palate ale aristocrației europene. Călin ajunse la concluzia că familia Șuțu este, certamente – cum zice bunicul lui – o familie super-super-bogată. Tot strecurându-se printre dansatori și răgând cu urechea, află că balul cel mai important este în ziua de 30 ianuarie, când domnul Șuțu își serbează onomastica, de Sf. Grigore. Atunci participă și familia regală (sau, mă rog, participa, că de când cu potaia – care potaie? – se tot întreba Călin) și sunt invitate cele mai importante familii din București. La plecare, toate doamnele primeau din partea Irinei Șutzu cutiuțe aurite, pentru ținut bijuteriile sau sticluțe cu parfum din cel mai bun, adus de la casele de modă renumite, din Paris. Băiatul a mai aflat că invitațiile se dădeau cu mare strictețe, doar persoanelor sus-puse și, dacă aveai norocul să primești vreodată o invitație la un bal al familiei Șuțu, erai bine primit și văzut în societate. Unde o fi Mihai? se tot întreba Călin, care voia să-i spună cât mai repede ceea ce a aflat de la unul și de la altul dintre invitați.

În vremea asta, Mihai se pomeni mergând pe un coridor lung, de unde înaintau spre el valuri de miresme dintre cele mai apetisante. Doamne, ce foame mi s-a făcut și ce bine miroase…. își zicea băiatul, mergând parcă hipnotizat. cu nasul înainte, exact ca un cățel din desenele animate care adulmecă ceva bun. Înțelese că se apropie de bucătărie, așa că hotărî să își încerce norocul și să ceară ceva de mâncare. Dacă ar fi și Călin cu mine, aș avea mai mult curaj se îmbărbătă el. Ajunse la capătul culoarului și deschise ușa…. Ooooo! Ce bucătărie imensă! Ce de vase pline cu supe, ce de cratițe din care ieșeau aburi de carne rumenită, și ce de teancuri de farfurii din cel mai fin porțelan! Ce de cutii pline cu tacâmuri din argint, cu modele desenate fin și cu stema familiei Șuțu!… Băiatului nu-i venea să creadă că se pot găti atâtea feluri de mâncare pentru o singură petrecere. O armată de bucătari se foiau de colo-colo, fiecare știind precis ce are de făcut. Tocmai de aceea nu-l observară pe băiat decât când s-au împiedicat de el, căci rămăsese cu ochii mari, în mijlocul bucătăriei.

-Ce-i cu tine aici, băiete? strigă la el unul. Dă fuga și curăță merele și naramzele, că îndată e gata friptura de căprioară. Hai, fuguța, fuguța! Ia cuțitul ăsta și treci la treabă!

Mihai privi cu mirare în jur și văzu un morman de mere roșii și frumoase. Dar naramzele? Ce-or fi alea? se întrebă el, dar tocmai atunci alt bucătar îi puse în brațe un castron mare, plin cu portocale. Așa deci?! Portocale! Mihai se apucă de treabă, mai ales că putea să și mănânce, pe furiș. Văzu lângă el un tânăr care toca legume și tot felul de verdețuri, ale căror nume nu le știa. Se gândi la mama lui care lua totul de la supermarket și își dădu seama că el nu cunoaște nici jumătate dintre  alimentele pe care le consumă de obicei. Își puse în gând să o întrebe pe mama despre tainele bucătăriei.

Băiatul lucra cu tragere de inimă și îi plăcea că este într-o bucătărie în care se pregătesc feluri de mâncare neștiute de el. A auzit de șalău umplut cu boabe de struguri, uns cu ulei de migdale și acoperit cu verdețuri aduse tocmai din India. Într-adevăr, mirosurile care ieșeau din cuptoarele încinse îl asigurau că va fi o mâncare demnă de case regale. În alt colț al imensei bucătării, niște bărbați pregăteau tăvi cu fructe, puse în formă de piramidă, care îți încântau ochii cu multitudinea culorilor. Unul dintre ei deschidea din când în când un dulăpior, introducea acolo o tavă imensă cu fructe, închidea dulăpiorul, apoi acționa niște manete, iar, după un scurt timp, iar deschidea ușa dulăpiorului – care era gol! – și iar punea înăuntru altă tavă enormă, încărcată de fructe…

-Ce face acel domn cu tăvile? întrebă Mihai pe tânărul de lângă el.

-Nu știi? Le urcă la etaj, unde le așteaptă altcineva, le preia și le pune pe masă.

-Bine, dar dulăpiorul? insistă băiatul

-Este un elevator, lucrat special pentru doamna Irina, în Germania, ca să aducă mâncărurile în siguranță. Doar regele mai are așa ceva, la Peleș, dar am auzit că doamna Irina a fost prima care a comandat o asemenea mașinărie.

-Ce tare!….. șoptește Mihai pentru sine. Unde o fi Călin ăla, să-i arăt bijuteria asta tehnologică?

-Este plină de minunății bucătăria asta! exclamă plin de încântare Mihai. Spune-mi, te rog, care a fost cea mai grozavă rețetă pe care ați preparat-o aici?

-Nici nu se poate numi una singură. Ce am văzut eu aici și mâncărurile la care am lucrat nu se găsesc niciunde în țara asta! Cele mai neobișnuite combinații, cele mai neștiute ierburi, cele mai sofisticate feluri de mâncare au fost preparate în bucătăria asta și trimise sus cu elevatorul…. oamenii obișnuiți din orașul ăsta habar nu au ce bucate se pun pe masa boierilor, sus, în salon! Știi tu câți bucătari a concediat cucoana Irina și câți a chemat expres de la Paris, din Italia, din Polonia? Nenumărați! Fiecare avea secretele lui culinare, fiecare avea felurile lui preferate, eheeei! Ce știi tu… Îmi amintesc cum am gătit odată pulpă de mistreț cu castane coapte pe jar… sau supă din limbi de potârnichi… sau miel umplut cu gutui coapte și cu prepelițe… sau nenumăratele feluri de înghețate și șerbeturi, din petale de trandafir, din cele mai coapte caise, cu sâmburi de migdale, miezi de nucă și boabe de merișor… Când o să am copii și nepoți, o să-i învăț tot ce știu, să devină cei mai pricepuți bucătari din București!

-Dar oamenii simpli, din casele sărăcăcioase din preajma palatului, ce mănâncă?

-Eheeei, asta e altă poveste! zice tânărul, privind cu mirare la Mihai. Dar tu nu știi? Nu ești de pe lumea asta? Sau ai venit din altă parte de țară? Oamenii simpli, ca mine și ca tine, mănâncă multă ciorbă din toate legumele și verdețurile pe care le cultivă lângă casă: morcovi, dovlecei, linte, fasole, cartofi. Pentru ei, o masă îmbelșugată ar fi o găină, crescută în curte, fiartă bine: din zeama ei își fac o ciorbă acrită cu borș sau cu oțet din vin, apoi prăjesc carnea în untură de porc și o mănâncă unsă cu mujdei de usturoi și cu mămăligă. Dar o astfel de mâncare se gătește doar de sărbători, adică nu prea des….

Călin încă îl mai căuta pe fratele lui și, în același timp, încerca să se apropie din nou de perechea care discutase despre potaia ce a dus la supărarea regelui. Ce să fie cu povestea asta? se gândea băiatul. Cum poate un cățeluș să supere un cap încoronat? Îi descoperi curând pe cei doi, care acum dansau pe muzica unei mazurci. Se strecură printre dansatori și se opri în preajma cuplului care încă își vorbeau la ureche. Călin se gândea cum să intre în vorbă cu ei despre potaia mică… Îi veni o idee: Scuzați-mă, caut un cățeluș, l-ați văzut cumva în sala baluluiEste mic și poate să-i încurce pe invitați, sau să fie călcat din greșeală, îngăimă el, făcându-se că se uită pe jos, printre dansatori. Aaa, îl cauți pe Carlică? Nu cred că e pe aici, fiindcă este ținut departe de musafiri, ca să nu mai afle regele despre existența lui. Cu așa un nume… răspunse doamna, lunecând mai departe la brațul companionului ei. Călin se opri mirat în loc. Carlică? Ce nume este ăsta? Un nume care l-a înfuriat pe rege și l-a făcut să nu mai dea curs invitațiilor familiei Șuțu? Aaaa, m-am prins: Carlică, adică de la Carol, numele regelui, se dumiri Călin și din nou regretă că nu este și Mihai lângă el.

Băiatul porni în viteză spre scara mare, cu oglinda imensă, comandată la Murano, cu ceasul pe dos, acolo unde începuse toată această aventură. Se opri în fața ei și se concentră: Mihai, Mihai, unde ești, vino aici! Parcă auzindu-i gândul, Mihai ieși din bucătăria plină de miresme și apăru lângă fratele său. Cei doi copii se îndreptară spre ieșirea din palat, povestindu-și fiecare prin ce peripeții a trecut. Afară îi îmbrățișă aerul cald al serii și îi luă în primire zumzetul și agitația marelui oraș.