Poveste de București – Capitolul 7

scoala 56 - poveste de bucuresti
Poveste de București – Capitolul 8
October 11, 2017
scoala gimnaziala 49 - poveste de bucuresti
Poveste de București – Capitolul 6
October 13, 2017

Poveste de București – Capitolul 7

scoala pia bratianu - poveste de bucuresti

Îndrumat de fantoma lui Vlad Ţepeş, Mihai se duce spre bifurcaţia din dreapta. Se simte luat pe sus ca într-un uragan, apoi se trezeşte într-o încăpere întunecată. Caută orbeşte ieşirea din cameră. Dă de o uşă glisantă şi iese într-un magazin. Totul pare schimbat faţă de magazinele pe care el le cunoştea. Vânzătorii, văzându-l nedumerit, l-au întrebat:

– Cu ce te putem ajuta?

– Unde mă aflu? întreabă speriat Mihai.

– În magazinul Stefanel din Piaţa Romană, Bucureşti.

– Şi în ce an??? întreabă Mihai, din ce în ce mai curios.

– În 2118, nu ştiai?

Vânzătorii par foarte surprinşi de această întrebare şi de îmbrăcămintea băiatului, care este foarte veche pentru acea perioadă. Mihai iese din magazin, vrând să îşi găsească fratele. Astfel, o ia la pas spre casa lor din Strada Franceză, însă nu recunoaşte mai nimic. Totuşi, acesta nu se pierde cu firea, găsind drumul spre Piaţa Victoriei. Acolo recunoaşte masiva clădire a Guvernului, care însă era modernizată şi mult mai bine apărată. Se bucură că această clădire a rezistat trecerii timpului, ca de altfel şi clădirea Muzeului Antipa, cel pe care îl vizitase de atâtea ori, fascinat de colecţiile de animale pe care le găzduia. Piaţa Victoriei nu era deloc aglomerată în comparaţie cu trecutul. Toate maşinile din această perioadă au două motoare: unul electric, cu care maşinile mergeau pe carosabil, şi unul care să le permită să zboare. Astfel, traficul din capitala României a secolului al XXII-lea nu mai era o problemă.

Mihai porneşte pe Calea Victoriei, care însă în 2118 se numeşte Şoseaua 480ZG. Chiar dacă numele s-a schimbat, clădirile de patrimoniu de pe celebra stradă a Bucureştiului au fost renovate şi acum arată ca noi. Datorită tehnologiei avansate de care se părea că bucureştenii dispun, imobilele erau protejate şi de intemperiile vremii, şi de cutremure.

Clădirea C.E.C., Palatul Telefoanelor, Muzeul de Istorie a României, Ateneul Român şi Muzeul de Artă sunt acum obiective de renume în întreaga Europă, astfel explicându-se numeroşii turişti străini care se plimbau prin jurul lor, făcând fotografii şi filmând sau consultând pliante cu informaţii turistice.

Mihai ajunge pe strada Lipscani din centrul vechi al oraşului. Şi aici, vechile edificii au fost protejate, căpătând totuşi o formă modernizată, ce se armoniza perfect cu imaginea generală a străzii. De pildă, Hanul Gabroveni era acum inconjurat de  un gard de sticlă groasă, pe care apăreau şi dispăreau imagini din trecut ale clădirii, cu oameni îmbrăcaţi în ceea ce acum, în viitor, erau considerate adevărate costume de epocă. Ceva mai încolo, sedul Băncii Naţionale era înconjurat de maşini hibrid, dotate cu tot echipamentul necesar anihilării eventualilor „musafiri nepoftiţi”.

Mihai ajunge pe Strada Franceză, locul unde ştia că îşi va găsi locuinţa sa natală. Aici, el se ciocneşte cu un băieţel de 11 ani.

– Călin?

– Mihai?

– Vai, ce mă bucur că ne-am regăsit! Dar, unde este bunicul?

– Nu ştiu. Ca si tine, m-am trezit în viitor singur şi m-am gandit să vin acasă, unde poate am să vă găsesc pe amândoi. Bunicul văd că nu este pe nicăieri.

– Ce păcat! Înseamnă că va trebui să ne continuăm călătoria singuri. Ce facem mai întâi?

– Eu zic să ne ducem la casa noastră, poate ne găsim rudele noastre din viitor. Iţi dai seama? Pentru ei, noi suntem bunicii sau chiar străbunicii!!!

– De acord, hai să pornim!

Cei doi fraţi îşi încep drumul. Ajung foarte curând la casa lor şi bat la uşă, neştiind cum să folosească ciudatul dispozitiv de acces în clădire, aflat la intrare.

– Ce emoţii am! zise Călin.

– Şi eu, afirmă Mihai.

Uşa se deschise după o bună bucată de vreme, iar băieţii văd o doamnnă drăguţ îmbrăcată. Aceasta îi întrebă:

– Vă pot ajuta cu ceva?

– Noi suntem Călin şi Mihai Georgescu. Probabil că vi se va părea extrem de ciudat, dar noi venim din trecut şi aceasta era casa noastră.

Din spatele femeii se zăreşte capul unei fetiţe drăguţe, care îî privea cu multă curiozitate.

– Credem că suntem străbunicii fetei din spatele dumneavoastră, spuse Mihai, zâmbind spre fetiţa care imediat se ascunse  după uşă.

Femeia îi privi neîncrezătoare și spuse:

– Călătoria în timp mi se pare ceva atât de demodat, însă dacă susțineți că Maria este din familia voastră, vă poftesc înăuntru.

Menajera închise ușa în spatele celor doi. Mihai și Călin o observă pe Maria, care semăna leit cu bunicul lor.

– Are aceiași ochi albaștri ca ai bunicului nostru, Ion, afirmă Calin impresionat.

Menajera era suspicioasă. Ea credea că cei doi sunt niște escroci. Călin scoase o poză cu Ion Georgescu din geaca sa. Maria fu foarte surprinsă să vadă poza cu strămoșul ei. Pentru a le arăta menajerei și Mariei că nu sunt escroci, Mihai și-a amintit de camera secretă din beci. Când le-a arătat fetelor camera, ele se mirară foarte tare.

– Voi chiar sunteți renumiții Mihai și Călin?! zice menajera.

– Da, noi suntem! răspund amândoi în cor.

După un timp în care cei patru discută despre cum au ajuns băieții în viitor și ce s-a întâmplat în oraș în ultima sută de ani, Mihai și Călin află vești îngrijorătoare.

– Toate monumentele și casele sunt foarte bine păzite din cauza pericolului provocat de un șef al unei grupări interlope, pe nume Iacob, spuse menajera.

Mihai și Călin sunt foarte mirați. Femeia și-a dat seama după expresia feței lor că vor să audă mai multe detalii.

– Iacob este șeful unul clan de infractori care a provocat foarte multe necazuri în oraș, dar nimeni nu are dovezi clare împotriva sa.

– Și de ce vă păziți casele? întreabă Călin.

– Pentru că el intră în casele oamenilor și le jefuiește de bani în numele unor pretinse datorii înregistrate într-un registru pe care Iacob pretinde că îl are. El susține că datoriile aparțin de cele mai multe ori generațiilor din trecut ale oamenilor, dar nimeni nu poate verifica în ce măsură Iacob spune sau nu adevărul.

Chiar în acel moment, s-au auzit trei bătăi în ușă. Toți cei prezenți sar speriați. Menajera coboară să deschidă. Din fericire, era doar poștașul. Acesta a adus un colet pentru… Mihai și Călin!

– De unde știe cel care ne-a trimis coletul că suntem aici? se întrebă Mihai.

Nimeni nu știa răspunsul. Tuturor le era frică să deschidă cutia. Până la urmă, Mihai ia foarfeca și desfăcu coletul. Din pachet, cade o bucată de sticlă.

– Este o scrisoare! exclamă Maria.

Fata puse mână pe acest obiect ciudat și pe perete fu proiectat un film, în care bunicul lor le spune: „Eu sunt la Spitalul Colţea din centrul Bucureştiului, sunt grav bolnav, aşa că nu pot veni la voi. Am un mesaj foarte important pe care nimeni nu trebuie să îl audă, în afară de voi. Veniţi cât mai repede!”

După încheierea videoscrisorii, nimeni nu zise nimic. Mihai îşi luă geaca din cuier şi a vrut să plece. Ceilalţi îl urmară.

Au ajuns destul de repede la Spitalul Colţea, ale cărui clădiri aristocratice rămăseseră aproape neschimbate, aşa cum fuseseră ele construite în anii 1837-1842 şi, ulterior, în 1888.

Băieţii s-au dus la recepţie, vrând să întrebe de bunicul lor.

– Ion Georgescu se află la etajul al doilea, în sala 10, răspunse o asistentă.

– Mulţumim frumos!

Au urcat toţi cu liftul până la etajul al doilea, intrară în salon şi îl zăriră pe bunic întins pe un pat.

– Bunicule, ce ai păţit? strigă Călin impresionat de starea bătrânului.

– Fiţi cu băgare de seamă la ce vă spun! spuse bărbatul cu o voce stinsă. Am o sarcină foarte importantă pentru voi. Iacob trebuie prins, iar voi sunteţi singurii care pot face acest lucru, pentru că voi aţi venit din 2017. Trebuie să exploraţi monumentele care s-au păstrat de acum 100 de ani, ca să găsiţi indiciile ce vă conduc la Iacob. Aveţi grijă de voi şi să dea Dumnezeu să reuşiţi!

Din nefericire, după aceste vorbe, bunicul băieţilor se stinse din viaţă sub privirile încremenite ale nepoţilor şi stră-stră-nepoatei sale.

O linişte desăvârşită se aşternu peste salonul în care se afla bătrânul. Copiii, înspăimântaţi, se aflau pe punctul de a izbucni în plâns. O lacrimă căzu pe obrazul lui Mihai, în timp ce spuse:

– Bunicule!… De ce a trebuit să ne părăseşti când aveam cea mai mare nevoie de tine?

– O să îmi fie foarte dor de tine, bunicule… spune Călin cu lacrimi în ochi.

După această întâmplare care i-a marcat pe bieţii băieţi, pe Maria şi pe menajeră, au plecat spre casa lor din Centrul Vechi. Pe drum, nimeni nu a scos niciun cuvânt. Toată lumea reflecta asupra celor întâmplate şi se gândea cum se vor descurca fără bunicul lor iubit.

În cele din urmă, au ajuns acasă, cu gândul să îşi pregătească ceva de mâncare, deoarece le era o foame de lup. Spre uimirea lor, pe măsuţa de cafea din sufragerie se afla un bileţel. Maria îl luă şi alergă cu el la Mihai şi Călin. Cu mâna tremurândă, Mihai desfăcu biletul misterios şi începu să citească:

„Ştiu cine sunteţi. Ştiu că aţi venit din trecut. Dacă nu vreţi să vi se întâmple ce i s-a întâmplat şi mult iubitului vostru bunic, veţi face ce vă zic. Pentru a-l demasca pe Iacob, trebuie să căutaţi un indiciu în a doua cea mai mare clădire din lume. Succes!”

– Ştiu! A doua cea mai mare clădire din lume este Palatul Parlamentului! spuse Mihai.

– Serios?

– Da, serios. Ea este totodată şi cea mai grea clădire din lume, fiind construită din marmură! Dar… avem o problemă… zise îngândurat Mihai.

– Care este? întrebă Călin.

– Palatul are peste 300 de camere. Cum o să ştim în care cameră se ascunde următorul indiciu?

– Nu ştiu. Dar mai  bine ar fi să ne grăbim şi o să ne dăm seama la faţa locului, spuse Călin. Acum, hai să mergem până nu este prea târziu!

Baieţii pornesc la drum. Ei iau un  taxi zburător pe care l-au comandat chiar de acasă cu ajutorul unui aparat cu un singur buton, care, dacă îl apăsai, aducea vehiculul aproape instantaneu. Copiii se urcară în taxi şi încep să zboare.

Nu mi-am imaginat niciodată că o să pot călători cu o maşină zburătoare! Este incredibil! spuse Mihai.

De sus, oraşul arăta şi mai surprinzător. Aglomeraţia de odinioară dispăruse, iar parcurile verzi, cu o vegetaţie armonios amplasată printre zone pline de clădiri apăreau ca adevărate oaze de linişte şi aer curat. Pe acoperişuri, erau amplasate panouri solare pentru generarea energiei nepoluante necesare locuinţelor, iar mici roboţi menajeri strângeau în permanenţă gunoiul de pe trotuare, reciclându-l totodată.

Băieţii ajunseră într-un final la Palatul Parlamentului. Acesta era impresionant şi neclintit în faţa trecerii timpului, doar era cea mai rezistentă clădire din România. Cei doi fraţi intrară în clădire, pe poarta destinată turiştilor.

– E uriaşă! exclamă Călin. Ne-ar lua o veşnicie să căutăm în toate camerele. Ce să facem?

– Eu zic să ne despărţim, spuse Mihai după o clipă de gândire.

– Bine, dar cum ţinem legătura? Nu mai avem telefoane, s-au degradat din cauza călătoriei în timp! zise Călin întorcându-se spre fratele său, dar acesta dispăruse deja.

Astfel, băieţii au început să caute indiciul pomenit în răvaşul misterios primit acasă.

Călin a intrat într-un dormitor. Acesta a căutat sub pat, sub covor, după perdele şi calorifere, dar nu găsi nimic. Când se pregătea să plece, a observat o hârtie pe noptieră. „Nu se poate! Oare atâta noroc să am, ca să găsesc indiciul încă din prima încăpere?”, îşi spuse puştiul şi se apropie curios de măsuţă. Luă hârtia, dar, când a încercat să o citească, descoperi că nu înţelegea nimic, de parcă ar fi fost scrisă în cu totul altă limbă. Călin văzu un obiect strălucitor, era o oglindă. O luă şi o puse perpendicular pe bilet, observând că scrisul de pe hârtie poate fi descifrat. Biletul suna aşa:

„Priveşte cu atenţie în jurul tău! Nu te lăsa înşelat de aparenţe… indiciul îl vei găsi

într-un loc uimitor, aflat chiar sub duşumea!”

Călin se uită în jur şi găsi o parte a podelei care avea un model floral diferit de restul parchetului. Se apropie de model şi il pipăi şi şi-a dat seama că este de fapt o trapă ce conducea spre subteran.

În acel moment, îşi aminti că auzise încă din timpul său că sub Palatul Parlamentului s-ar afla o reţea complicată de tuneluri şi catacombe, deşi pe atunci era convins că toate erau doar scornelile unor oameni care au citit prea multe romane poliţiste.

Deodată, se aude mişcare în dreptul uşii, iar clanţa se lăsă uşor, apăsată de cineva cu grijă. Era Mihai. Cei doi fraţi s-au îmbrăţişat şi au ridicat apoi mica trapă.

– Uite ce am găsit! exclamă bucuros Călin, arătând spre nişte scări ce duceau în subteran. Vom găsi într-o fracţiune de secundă indiciul!

– Ai dreptate, să coborâm! spuse Mihai plin de entuziasm.

Cei doi fraţi au coborât timp de două minute întregi, care li s-au părut douăzeci. Când au  ajuns jos, pe un culoar întunecos unde se simtea greu aerul închis şi umed al unui loc prea puţin aerisit, chiar la baza scărilor se afla un alt bileţel împăturit. Călin desfăcu biletul şi citi:

„Două uşi tu vei găsi,

Cheile pe-un portativ vor fi.”

– Ce înseamnă aceasta? se întrebă Mihai.

– Bănuiesc că trebuie să căutăm nişte uşi care se află prin apropiere, zise Călin.

– Hai să mergem!

Au pornit prin tunelul întunecat. Capătul era la vreo 300 de metri distanţă. Cînd au ajuns acolo, băieţii au auzit un scârţâit cumplit. Uşile din faţa lor de deschiseră şi ieşi…

– Doruleţ! au exclamat amândoi.

– Miau! Am auzit că îl căutaţi pe Iacob, nelegiuitul acela nesuferit.

– Chiar asta facem! Căutăm nişte uşi cu un portativ. Ne poţi ajuta?

– Am văzut una mai în faţă. Nu o pot  deschide.

– Cred că pot eu, zise Călin.

Acum, reuniţi, cei trei au pornit iar la drum. Peste un minut, au ajuns în faţa unei uşi ce avea desenat pe ea portativul mult dorit.

Pe portativ scria că melodia se cânta doar la pian. Băieţii şi-au adus aminte că în casa lor din Strada Franceză au văzut un pian frumos şi au dedus că Maria ştie cu siguranţă să cânte la pian, aşa că se hotărăsc să se întoarcă la fată. Nu s-au mai întors la scările pe care coborâseră, ci au luat-o pe alte scări ajungând într-o parte necunoscută a impresionantei clădiri. Au colindat prin zeci de săli, admirând arhitectura impresionantă, mobilierul modern şi aparatura pe care ei cu siguranţă nu ar fi ştiut să o folosească. La etajul al doilea, au găsit un panou electronic informativ, unde se afla harta de acces în aripa în care se aflau. O voce artificială îi întrebă amabil cu ce îi poate ajuta, iar băieţii i-au spus că vor să afle calea de a ieşi din sediul Parlamentului. Imediat, pe panou se afişă traseul ce trebuia urmat pentru a ajunge afară, iar băieţii îl urmară, ajungând sub cerul liber.

Acasă, Maria i-a întâmpinat curioasă de ceea ce au descoperit. Băieţii i-au povestit cu lux de amănunte totul şi apoi i-au spus:

– Maria, am venit să ne cânţi această partitură la pian, te rugăm!

– OK… Hai la pian! spuse Maria.

Maria începu să cânte la pian. Nimic nu era ieşit din comun la acea melodie.

– Nu înţeleg, a zis Mihai. Pare a fi un cântec la fel ca oricare altul.

– Maria, am o idee! Încearcă să îl cânţi invers! zise Călin.

Maria cântă melodia invers, iar lui Mihai i se lumină faţa când îşi dădu seama care era mesajul:

– Fiecare măsură a cântecului are un  nume de clădire sau de monument din Bucureşti. Este un fel de hartă!

– Ce vrei să spui? îl întrebă Călin.

– Trebuie să vedem care este prima clădire scrisă în cântec şi să mergem imediat acolo!

– Maria, cântă invers ultima măsură a cântecului! o îndemnă Călin pe fată.

– Bine, Călin.

Chiar de la primele note, fraţii recunoscură „Rapsodia română” a lui Enescu şi exclamară:

– Ateneul Român! Acolo trebuie să ajungem.

– Eu zic să plecam, până nu e prea târziu.

– Succes, băieţi! strigă Maria, cu o voce care totuşi părea destul de lipsită de entuziasm. Băieţii erau însă deja prea departe ca să o bage de seamă.

Au pornit grăbiţi înspre Ateneu. Nu au mai chemat niciun taxi, căci drumul până la binecunoscuta clădire nu era lung, iar Calea Victoriei, acum Şoseaua 480ZG, le era deja cunoscută încă de când au venit spre casă, la începutul sosirii lor în viitor.

Ateneul era o clădire foarte frumoasă şi maiestuoasă. Arăta perfect, căci timpul şi grija oamenilor conservase faţada edificiului construit între 1886 şi 1888 după planurile arhitectului francez Albert Galleron. Cei doi băieţi intră deschizându-i porţile masive fără niciun efort. Acolo se auzi un sunet cristalin, care răsuna în toate sălile. Trec prin mlute holuri, coridoare, până văd o cameră făcută complet din sticlă, decorată frumos cu vitralii bogat colorate. Uşa era deschisă. Fără a se gândi de două ori, au intrat. Zăresc un om de vreo şaizeci de ani, cu părul scurt şi cărunt, care cânta la pian exact fragmentul muzical ce i-a condus acolo. Lângă el era o vioara de aur.

În acel moment, Călin a strigat:

– E George Enescu, marele compozitor român!

– Taci, îi spuse fratele său răstit.

Fu prea târziu. Omul se opri din cântat, se întoarse spre ei şi dispăru brusc. Abia atunci, Mihai şi Călin îşi dădură seama că imaginea nu a fost decât o hologramă a marelui artist, dar au observat totodată că în locul în care ea se afla a rămas o foiţă argintie.

– Mihai, Mihai, Mihai! Ce este aceasta? întrebă Călin intrigat.

– Lasă-mă să văd şi am să îţi spun! zise Mihai emoţionat, în timp ce întoarce foiţa pe cealaltă parte. Este o imagine!

Călin se uită mai bine pe imagine şi îşi dădu imediat seama ce reprezintă. În timpul său, lui Călin îi plăcea tare mult să se plimbe prin parcul Herăstrău cu orele, pentru a se linişti. Cunoştea toate cotloanele parcului. De aceea, văzând imaginea, a inţeles că este vorba despre un loc anume de lângă debarcader. Acolo ar trebui să fie următorul indiciu!

Cei doi nu au ezitat nici măcar un moment şi au hotărât să meargă la Maria pentru a-i povesti totul. Aceasta avu însă o reacţie ciudată:

– Băieţi, eu vă avertizez: nu vă duceţi în parc! Nu vreţi să ştiţi ce vi se poate întâmpla acolo! Nu vreau să păţiţi nimic! Voi sunteţi străbunicii mei dragi! Nu ştiu ce m-aş face fără voi!

– De ce vorbeşti asa? se miră Călin. Eşti clarvăzătoare? De ce ni s-ar putea întâmpla o asemenea grozăvie în parc?

– Bine, Maria, nu ne ducem! spuse Mihai, făcându-i cu ochiul lui Călin.

Dar Călin nu şi-a dat seama de intenţiile fratelui său şi zise enervat:

– Ba mergem!

– Nu mergem! spuse Mihai, făcându-i iar cu ochiul fratelui său, de data aceasta mult mai sugestiv.

În sfârşit, Călin s-a prins. Cei doi au pretins că merg să mai cerceteze împrejurimile casei în cautare de noi indicii, însă au pornit imediat înspre parcul Herăstrău. În drum spre parc, Mihai si Călin se tot întreabă ce este în neregulă cu Maria.

– Tu ştii ce s-a întâmplat cu Maria? îl întreabă Călin pe Mihai.

– Nu ştiu. Şi mie mi s-a părut ciudată purtarea ei, dar nu merită să ne batem acum capul cu aceasta.

Ajunşi în parc, au fost cuprinşi de un sentiment de teamă. Li se părea că sunt în permanenţă urmăriţi de cineva, iar Mihai se uita la fiecare pas în urmă. Călin tot încerca să îl îmbărbăteze, dar îi dădu dreptate fratelui său în momentul în care, dintr-un tufiş tuns într-o manieră futuristă, se auzi un zgomot suspect…

Băieţii nu ştiau ce să facă… Din tufiş, iese un om înalt si înspăimântător. Cei doi copii au luat-o la fugă, până au ajuns în mijlocul parcului Herăstrău.

– Ce diferit este acum totul! se miră Călin.

– Nimic nu mai este ca înainte! îi dădu dreptate Mihai.

Aleile aveau de o parte şi de alta un soi de scaune mobile, care plimbau oamenii prin parc cu o mişcare lentă şi lipsită complet de zgomot. Din loc în loc, erau amenajate locuri, unde se aflau dispozitive ce puteau construi spaţiul virtual al oricărui fel de joc, al oricărui fel de sport, ba chiar şi parteneri cu care copilul putea interacţiona. Mai jos, pe lac, pluteau ambarcaţiuni ghidate electronic de drone ce zburau silenţios prin aerul răcoros.

Mihai şi Călin se plimbau prin parc observând vrăjiţi toate schimbările care au avut loc în viitor. După o perioadă de plimbat, li se făcu foame:

– Mihai, îmi este foame. Hai să găsim un loc unde să mâncăm ceva.

Au găsit un restaurant chiar lângă locul de la debarcader care apărea pe foiţa aurită din Ateneu. Au comandat un peşte pe care l-au împărţit. După ce au terminat de mâncat, chelnerul amabil le-a oferit câte un răvaş. Pe cel al lui Călin scria: „Dacă vrei să găseşti penultimul indiciu, trebuie să mergi la…”, iar pe răvaşul lui Mihai scria: „Muzeul Naţional de Istorie a României”.

Fericiţi, cei doi copii părăsiră restaurantul şi se îndreptară spre muzeu. Spre mirarea lor, pe drumul de întoarcere, nu i-a mai urmărit nimeni. Drumul spre Muzeul Naţional de Istorie a României a fost liniştit, însă Mihai era încă speriat de acel trecător şi brusc îşi aminti de spusele Mariei.

– Călin, oare de unde ştia Maria că ni se va întâmpla ceva în parc?

– Nu ştiu, Mihai! Poate ar trebui să vorbim cu Maria. Poate pur şi simplu ne-a avertizat pentru binele nostru, fără să ştie ceva concret. Oricum, să nu ne mai batem capul cu asta. Acum avem lucruri mai importante de făcut.

Băieţii ajunseră într-un final la muzeu. Ce clădire impunătoare! Construită la sfârşitul secolului al XIX-lea, ea adăpostea Muzeul Naţional de Istorie din anul 1972, iar cei aproape 150 de ani de la inaugurare nu păreau să fi ştirbit cu ceva prestigiul instituţiei, ci dimpotrivă. Băieţii priveau treptele mari de marmură de la intrare. Călin păşi pe ele cu mare grijă, de frică să nu le murdărească. Ajunşi în interiorul muzeului, s-au lovit de o nouă problemă. Nu ştiau unde să caute. Au cercetat peste tot după indicii, dar nu au găsit nimic. Trişti, cei doi s-au aşezat pe o bancă. Deodată, Călin văzu ceva la un tablou în ulei. Era o scenă de luptă ilustrată în acea pictură. Băiatul se apropie şi cercetă opera de artă, când ceva căzu din spatele pânzei. Era o piesă, o bucată dintr-o poză. Aceasta, ilustra o parte din portretul unui om. Din ce se înţelegea, persoana purta joben, avea frac şi un ceas auriu de buzunar. Uitându-se la lanţul ceasului din poză, ceva îi aminti lui Călin de un exponat din muzeu, pe care îl văzuse când era mai mic. Se gandea la un ceas din aur expus la etajul al doilea, care aparţinuse unei personalităţi istorice. Uitase numele acesteia. Călătoria în timp îi ştersese acea amintire, probabil, dar când i-a spus şi lui Mihai la ce se gândea, amândurora le veni în minte numele lui Iacob. Sigur el furase ceasul din muzeu si acum îl purta ca pe un obiect personal!

Băieţii au decis să se întoarcă la Maria şi să o roage să cânte la pian a doua parte a partiturii inversate. Noua melodie îi suna oarecum cunoscut lui Mihai, care era convins ca o mai auzise undeva. Era imnul Şcolii Gimnaziale „Pia Brătianu”. O buna prietenă a lui, elevă la acea şcoală, obişnuia să îl cânte adesea când se întâlneau în parc, vrând cu tot dinadinsul să îl înveţe şi pe el melodia compusă de Dinu Giurgiu la sfîrşitul secolului al XX-lea.

Menajera îi auzi, se duse la ei şi le spuse:

– V-am auzit vorbind şi mi-am amintit că tatăl lui Iacob a fost profesor de istorie la această şcoală.

– Vă mulţumim! zise Mihai. Chiar ne-aţi ajutat. Acum vom şti unde să căutăm şi…

– Şi cum vom intra în şcoală? l-a întrerupt Călin.

– Păi, lasă-mă să îmi termin ideea. Vom intra îmbrăcaţi ca elevi, la ora unu.

– Bun plan! spuse Maria.

Cei trei au plecat spre şcoala aflată nu departe de Piaţa Victoriei, în drum spre celebrul Arc de Triumf. În şcoală, numai Mihai şi Călin au intrat. Acolo, caută cancelaria şi observă o partitură sculptată în uşă, identică cu cea pe care o au deja.

– Mi-e frică, Mihai!

– Hai! Este singura noastră şansă sa aflăm restul de fragment din poză şi să îl prindem pe Iacob.

Cei doi băieţi intrară în cancelarie, au salutat politicos persoanele aflate în încăpere şi au pretins că au nevoie de hartă. O doamnă îmbrăcată în haine sobre i-a întrebat cu o voce blândă:

– De care hartă aveţi nevoie, copii?

Călin nu ştiu ce să spună, dar Mihai, mult mai stăpân pe sine, răspunse:

– Harta României, vă rugăm!

– Bine, asteptaţi un moment, răspunse amabila doamnă profesor.

Copiii primesc harta şi salută respectuos. Apoi, pleacă într-un loc unde să nu fie văzuţi şi rulează harta, descoperind al doilea fragment din poza misterioasă. Băieţii se intorc la cancelarie, predau harta, apoi salută si pleacă.

Ajunşi din nou acasă, menajera le deschise uşa şi le spuse cu o voce scăzută:

– Orice aţi face, să nu aveţi încredere în Maria!

– De ce spuneţi asta? întrebă Călin.

– Pentru că…

– Îmi este frică, îi şopti Călin lui Mihai.

– Taci, e important ce zice menajera, murmură Mihai.

– Ascultaţi, vă rog! O cunosc pe Maria de foarte mult timp şi ştiu foarte bine ce zic.

În acel moment, Maria îşi făcu apariţia în holul casei şi îi chemă pe Calin şi pe Mihai. Se lăsa seara, iar fata le-a spus că pot dormi la ea.

A doua zi, menajera nu îşi făcu apariţia, iar cei doi băieţi au întrebat-o pe Maria unde este. Maria le-a spus că menajera nu a venit în acea zi pentru că a anunţat că este răcită, apoi le-a oferit o cutie cu bomboane. Ei nu o refuză, dar privesc cu neîncredere cadoul neaşteptat din partea fetei, evitând să guste din bomboanele apetisante.

Călin şi Mihai au început să se plimbe prin casă, căutând să descopere lucruri care s-ar mai fi putut păstra din vremea lor. La un moment dat, găsesc o pictură care le se părea cunoscută.

– Unde am mai văzut această pictură? îl întrebă Călin pe Mihai.

– Nu ştiu, dar şi mie mi se pare foarte cunoscută.

Băieţii stau puţin pe gînduri, dar până la urmă lui Mihai îi vine ideea de a se uita din nou la fragmentele de poză găsite. Cei doi fraţi scot din ramă pictura şi se uită cu atenţie la ea, aşezându-se lângă o sobă.

Călin şi Mihai stăteau liniştiţi  lângă soba aprinsă. Aceştia erau acolo de minute bune, încercând să îşi dea seama ce ar putea transmite tabloul. Intre timp, ei au observat că pe spatele pânzei pe care era pictat tabloul  apar nişte semne foarte ciudate, despre care nu ştiau nimic. Călin s-a speriat puţin, dar a decis că ar putea să caute pe Internet informaţii despre acele pete neobişnuite. Nu a găsit, însă, nimic. În schimb, Mihai, urmărindu-l cu mare atenţie pe fratele său, a văzut pe una din paginile accesate un anunţ şi îi spuse:

– Ute, astăzi este un eveniment despre Egiptul Antic! Cred ca e tare frumos.

– Unde are loc evenimentul, Mihai_

– În parcul Kisseleff, nu este foarte departe. Hai să lăsăm la o parte pentru o vreme căutarea lui Iacob şi să mergem! Sunt tare curios.

– Ai dreptate, ar putea fi foarte interesant. Eu zic să o luăm şi pe Maria, ca să nu o scăpăm astfel din ochi.

Împreună cu Maria, băieţii pornesc la drum. Aceştia auziseră foarte multe lucruri despre Egiptul Antic şi erau convins că vor afla şi cu această ocazie informaţii dintre cele mai interesante.

Cum au intrat în parc, au şi observat mulţimea adunată. Totul era aranjat pentru a imita un oraş egiptean din antichitate, în imagini impresionante prin mărimea şi autenticitatea lor. Printre numeroşii privitori, fraţii au zărit însă o figură ce le păru cunoscută. S-au uitat unul la celălalt şi imediat şi-au dat seama că persoana zărită nu era alta decât Iacob, pe care l-au recunoscut din fragmentele de poză descoperite cu o zi în urmă. Acesta dispăru brusc într-o clădire ce făcea parte dintr-un bazar egiptean reconstituit. Clădirea era stranie şi întunecoasă, cu geamurile crăpate şi uşa întredeschisă. Copiii uitară complet de eveniment şi nu se mai gândeau decât la cum să-şi facă curaj şi să intre în acea adevărată casă a groazei.

Şi-au luat inima în dinţi şi au păşit înăuntru. Acolo îi aştepta un adevarat labirint: o grămadă de uşi şi de coridoare. Uşile nu aveau chei.

– Cum o să-l găsim pe Iacob? întrebă cu o voce plângăcioasă Mihai.

– Calmează-te, zise Călin. Gândeşte-te la momentul în care îl vom prinde!

Mihai nu mai zise nimic. În timp ce ei mergeau prin clădire, atenţi la fiecare mişcare, nu au observat că Maria plecase. Abia după ceva vreme, baieţii şi-au dat seama de dispariţia fetei.

– Unde e Maria? întrebă Mihai foarte speriat.

– O să o găsim, probabil în curând, spuse Călin, care dădu însă de o cheie cu o formă ciudată, pe care scria „Camera demonului – ultima uşă din labirint – 509”. Hai să căutăm această încăpere. Acum suntem la uşa 432.

– Eu zic să nu mergem, spuse Mihai din ce în ce mai speriat. Pe cheie scrie „Camera demonului” şi de aceea cred ca ar fi mai bine să stăm departe de un asemenea loc.

– Ştiu, dar poate că demonul a răpit-o pe Maria, iar noi ar trebui să o salvăm. În plus, avem cheia, ştim care este camera, toate indiciile duc spre acolo, zise băiatul cu o voce fermă. Deci, te-am convins?

Mihai nu i-a mai răspuns. Au mers până au ajuns la camera cu numărul 500, de unde paşii lor au început să fie tot mai mici şi mai prevăzători.

– Eu zic să ne întoarcem cât mai putem, zise Mihai, gata să o rupă la fugă.

– Înţeleg ce spui! Şi eu am aceeaşi senzaţie, dar vreau să ştiu neapărat ce se află înăuntru, spuse Călin.

Ajunseră amândoi în dreptul uşii si au deschis-o…

Când intrară în cameră, în locul unui demon înfricoşător, o văzură doar pe Maria stând pe un scaun vechi la o masă de lemn strălucitor.

– Maria, ce faci aici? Am fost foarte îngrijoraţi că te-am pierdut! spuse Mihai nedumerit.

– Nu trebuie să vă îngrijoraţi, deoarece eu nu sunt parte din familia voastră. Eu sunt o rudă a lui Iacob.

– Şi atunci de ce ne-ai ajutat? întrebă Călin cu o voce în care se citea furia şi frustrarea.

– Totul a fost parte din planul lui Iacob, care mi-a spus să vă păcălesc că sunt o rudă de-a voastră şi să va ajut cu partitura şi cu harta Bucureştiului, ca el să aibă timp să scape de voi şi să…

Exact înainte să îşi termine fraza, Mihai şi Călin săriră pe ea ca să o prindă şi să o lege, temându-se să nu ştie vreo ieşire secretă din încăpere şi să rămână fără răspunsuri la întrebările la care nu ştiau răspuns.

– Unde a fugit Iacob? întrebă Călin rapid.

– Nu ştiu exact unde, dar oricum nu v-aş spune!

– A rămas în Bucureşti?

– Normal, unde altundeva s-ar fi putut duce, răspunse fata cu o voce ironică.

Mihai privi deznădăjduit spre fratele său si spuse:

– Hai să mergem să îl căutăm mai departe şi să îl găsim. Am însă senzaţia că nu vom lămuri niciodată misterul acestui om despre care bunicul ne-a avertizat înainte de a muri.

Pierduţi şi demoralizaţi, pe străzile luminoase şi largi ale unui viitor atât de confuz, cei doi călători în timp căutau indicii, insoţiţi de Maria. Treceau pe lângă multe cutii holografice, văzând mulţi oameni stând la cozi. Curioşi fiind, s-au aşezat la o coadă. Aşteptând, au observat vestimentaţia stranie a oamenilor din jur. Culorile hainelor erau foarte aprinse, iar materialele din care acestea erau făcute erau cu totul necunoscute celor doi băieţi. Oamenii primeau nişte ochelari holografici, care reflectau filme. Când le-a venit rândul, Mihai şi Călin au intrat într-una din cutiile holografice. Văzându-i uimiţi de încăpere, Maria a încercat sa scape, dar noua tentativă a ei de evadare a eşuat. Deodată, holograma lui Iacob apăru. Acesta le spuse:

– O vreau pe Maria înapoi! Drept răscumpărare, vă dau adresa următorului indiciu, este strada Stavropoleos, numărul 5, în sectorul 3.

Fraţii împreună cu ostatica lor s-au îndreptat spre adresa indicată, acolo unde se afla celebrul restaurant Carul cu bere.

Maria era suspect de liniştită, de parcă totul era un plan dinainte stabilit care se desfăşura foarte bine. Odată ajunşi la han, Maria dispăru misterios. În puiul pe care l-au mîncat, baieţii au găsit un bilet care îi îndrepta din nou către Ateneu. Acolo, şi-au spus că ar trebui să mai uite puţin de griji. Au cumpărat bilete pentru concert, dorind să se relaxeze. În timpul concertului, Mihai a observat ca pe spatele biletului său de intrare era scris de mână numele Palatului Victoria, iar Călin a văzut acelaşi lucru pe biletul său. Şi-au dat seama că nu are cum să fie o coincidenţă, aşa că au decis să plece cât mai repede.

În viitor, Palatul Victoria avea în fiecare seară câte un spectacol de lumini. Jocuri de culoare erau acompaniate de tot felul de forme şi sunete captivante, ce atrăgeau de obicei multă lume. Palatul, de altfel, nu mai era o clădire politică, ci a fost transformat într-o bibliotecă publică.

Clădirea se afla în Piaţa Victoriei din timpul celui de-al doilea război mondial, fiind ridicată în perioada 1937-1944 şi finalizată în anul 1952 pentru a găzdui sediul Ministerului de Externe. Acum, după mulţi ani în care fusese sediul Guvernului României, devenise o instituţie publică, destinată culturii şi relaxării. Băieţii au intrat şi au început să se plimbe pe multele coridoare, intrând în săli tematice, pline cu cărţi, dar şi cu aparatură modernă de lectură şi vizionare sau audiţii. Într-una din săli, o carte foarte veche le-a căzut la picioare, deschisă la o anumită pagină. Pe aceasta era notată adresa blocului Sky Tower, aflat lângă fostul mall Promenada.

Au luat un taxi zburător şi s-au îndreptat către locaţie. Şoferul i-a lăsat lângă o nouă clădire cu tehnologie din viitor. Pentru că erau foarte curioşi, au început să se plimbe în jurul clădirii, uitându-se la vitrinele interesante. Banii erau pe sfârşite, dovedindu-se insuficienţi pentru a cumpăra ceva, aşa că s-au mulţumit doar să privească la aparatura modernă. Atenţia le-a fost atrasă în special de televizoarele viitorului, care proiectau imagini holografice multidimensionale şi interactive, ce dădeau impresia privitorului că face parte din filmul sau emisiunea difuzată.

Accesul în clădire era interzis, fiind păzită de mai mulţi oameni ce nu arătau deloc prietenoşi. Fraţii şi-au spus că trebuie să găsească o soluţie pentru a ajunge în interior. În timp ce Călin s-a dus să stea de vorbă cu paznicii, pretinzând că are nevoie de informaţii, Mihai s-a strecurat şi a furat o cartelă de acces, grăbindu-se apoi să intre împreună cu fratele său. Au ajuns într-un hol luminos, dar totodată neprietenos, plin de monitoare. Totul părea straniu, ameţitor, între atâtea imagini proiectate, iar băieţii au simţit că le trece un fior pe şira spinării.

Puţin mai departe pe hol au zărit o uşă, bănuind că dă într-o încăpere unde s-ar fi putut ascunde ca să nu le fie descoperită intrarea prin efracţie. Apasă pe un buton aflat lângă uşă, iar aceasta se deschide, descoperind ceea ce părea a fi un lift. Copiii intrară în lift, iar uşile s-au închis brusc în urma lor. Liftul nu pornea însă din loc. Era foarte modern şi avea de jur împrejur oglinzi în care erau încastrate imagini ce se schimbau în permanenţă, oferind informaţii dintre cele mai diverse, de la prognoze meteo, până la ştiri sportive. Pe jos, podeaua era din oţel inoxidabil, iar pe tavan era un material fluorescent folosit pentru a da lumină interiorului. Deodată, se auzi un zgomot, iar din tavan se deschise o trapă, apărând un videoproiector. Acela redă o înregistrare prin care Iacob le spune celor doi fraţi că îl pot găsi la etajul al cărui număr este rezultatul calculului 2+2:2.

Călin, repezit si sigur pe el, face calculul greşit şi apasă repede pe 4. Din întâmplare, la etajul 4 era departamentul de pază. Când uşa liftlui se deschise, băieţii se treziră faţă în faţă cu o mulţime de gardieni, care văzând persoane străine în clădire se îndreaptă spre lift grăbiţi.

– Rezultatul calculului era 3, Călin! Te-ai grăbit şi iată unde ne-ai adus! spuse Mihai speriat.

– Atunci apasă pe 3, nu mai aştepta! strigă Călin speriat.

Mihai apăsă de mai multe ori pe butonul care indica etajul 3 şi păru o veşnicie până uşa liftului se închise, exact când gardienii se apropiaseră îngrijorător de mult.

– Să nu mai faci nimic în viaţa ta fără să gândeşti! se răsti Mihai la Călin.

– O să încerc! răspunse Călin vinovat.

La etajul unde au vrut să ajungă nu au găsit altceva decât o cameră frumos aranjată, cu o canapea mare,  plantă minunată şi un televizor, din acela cu hologramă şi imagini multidimensionale, cu miros şi boxe stereo, pe care îl văzuseră şi în vitrinele exterioare ale clădirii. Pe unul din pereţii încăperii era o uşă, pe care scria: „INTERZIS! ACCESUL PERMIS DOAR PERSONALULUI AUTORIZAT”. Uşa aceea era securizată cu un cod de zece cifre.

Deodată, Călin îşi aminti de un număr zărit în cartea căzută în faţa lor pe când se aflau la biblioteca publică, A avut dintotdeauna memoria cifrelor, aşa că spuse entuziasmat:

– Ştiu codul! Este 8657942312! Era scris pe pagina din carte.

– Stai! Înainte să faci iar ceva ce ne va aduce probleme, mai bine să încercăm să găsim indicii referitoare la cod, spuse grăbit Mihai.

– Bine, fu de acord cam posomorât Călin.

Cei doi scotociră printoată încăperea, dar nu au găsit nimic. Fără nicio speranţă, Mihai se aşeză pe canapeaua confortabilă şi dădu drumul la televizor. Pe toate canalele pe care s-a uitat era setat un singur post. Pe acel post, se difuza extragerea de vineri a loteriei. Din câte îşi aducea aminte Mihai, erau într-o zi de joi, aşa că i se păru ciudat şi hotărî să se uite mai atent. Era chiar momentul în care se anunţau numerele extrase: 8, 6, 5, 7, 9, 4, 2, 3, 1, 2!

Atunci, pe Mihai îl lovi revelaţia şi spuse către Călin:

– Căline, eşti un geniu! Codul era într-adevăr cel pe care l-ai reţinut tu! Uite-l repetat în cifrele extrase de loterie.

– Mersi de recunoaştere! spuse Călin satisfăcut.

– Îmi pare rău că nu am avut încredere în tine adineaori! zise Mihai.

Băieţii s-au îndreptat către uşă, iar Mihai tastă codul pe care Călin i-l spuse încă o dată. Uşa se deschise şi au pătruns într-o încăpere în care, pe o măsuţă, se afla un bilet de la Maria, pe care scria: „Iacob m-a trădat. Următorul indiciu se află în lada din camera cuferelor de la etajul al doilea. Este o ladă încrustată cu diamante.”

Ei au mers la etajul 2 şi au văzut o sală pline cu cufere. Părea o sală veche de o sută de ani, în care nimeni nu mai umblase de foarte multă vreme. Băieţii găsiră repede un cufăr mai special, decât celelalte, cel descris de Maria. Călin îl deschise şi…

În cufăr, se afla un papirus pe care era scrisă o ghicitoare:

„Loc de joc şi bucurie,

Vizavi de primărie.

Are bănci şi balansoare,

Ce parc este, ştii tu oare?”

– Nu ştiu ce parc este! spuse Călin.

– Eu cred că am o idee… Poate este Grădina Cişmigiu! spuse Mihai.

– S-ar putea! Hai să mergem în Cişmigiu.

Au plecat cu speranţă în inimă şi au ajuns în parc, după un alt drum cu taxiul zburător care le era deja familiar. În parc, văd o bătrână care dădea pâine porumbeilor. În momentul în care au trecut prin faţa bătrânei, porumbeii au zburat şi bătrâna a spus cu o voce răguşită, dar amuzată:

– Fiule, ţi s-a aşezat o pană pe cap!

Mihai a realizat că bătrâna vorbeşte cu el. Luă pana şi, înainte de a o arunca, văzu ceva scris pe ea. Era o nouă ghicitoare.

„Care muzeu e mare

Şi plin de multe animale?

Acolo trebuie să vii,

Pe Kisseleff îl vei găsi!”

Mihai şi Călin strigară în cor:

– La Antipa!

– Hai într-acolo, deja se întunecă!

Băieţii se grăbiră spre marele muzeu Antipa, în al cărui hol se află faimosul schelet de mamut, însă ora de închidere trecuse deja de multa vreme.

Mihai a observat că paznicul a uitat cheile în uşa muzeului. Planul era deja asigurat.

După stingerea luminilor, copiii au intrat în clădirea muzeului. În hol, mamutul îi aştepta tăcut…

Studiindu-l cu atenţie, Călin a descoperit că un dinte era de lemn, iar în interiorul său se afla un stick. Mihai se căţără pe artefact, lua caninul şi îl strigă pe Călin:

– Prinde!

Mihai a prins stickul şi s-au îndreptat spre camera tehnică a muzeului. Acolo au găsit un calculator şi au început să vizioneze conţinutul stick-ului. Era un filmuleţ în care apărea Iacob, cu o mască pe faţă, spunându-le că pentru ultima etapă a călătoriei lor vor trebui să se întoarcă în trecut, până în vremea dinozaurilor.

Cei doi descoperiră o gaură subterană în una din sălile din apropiere  şi se gândesc că aceasta este modalitatea prin care vor trebui să ajungă în perioada dinozaurilor. Au intrat prin gaură şi s-au trezit într-un loc plin de fiinţe gigantice şi plante necunoscute. La început, un fior îi cuprinse, însă le-a venit ideea să se ascundă sub o piatră din zare de fioroşii dinozauri. Ajunşi acolo, pe când se gândeau că este o nouă capcană a infamului Iacob, s-a întâmplat ceva neaşteptat…

Era un nou indiciu.

Un dinozaur-robot ţine în gheară un plic colorat. Mihai se apropie de robot, îi luă plicul din gheară, îl deschise şi citi scrisoarea. Aceasta spunea:

„Dragi călători în timp, ultima locaţie în care trebuie să veniţi să ma găsiţi se numeşte Teatrul Naţional. Acolo vă va aştepta, alături de mine şi Maria, o mare surpriză.”

Băieţii porniră spre Teatrul Naţional, prin oraşul deja întunecat, dar luminat savant cu o mulţime de becuri multicolorate. Teatrul părea închis, iar băieţii au început să cerceteze împrejurimile. Aceştia au descoperit că teatrul fusese construit încă din anul 1840, pe vremea domnitorului Gheorghe Bibescu şi că a fost renovat de mai multe ori, până a ajuns la aspectul din acel timp. Acum era o clădire modernă, cu multe săli de spectacol ale căror scene erau adevărate spaţii virtuale cu decoruri digitale.

Tot sperând să găsească o intrare, au observat un domn care a deschis o uşă şi a pătruns în clădire. Mihai şi Călin s-au grăbit să îl urmeze, înainte ca uşa să se închidă cu un clănţănit metalic automat. Omul coti spre dreapta şi dispăru de parcă nici nu ar fi existat. Din sala mare a teatrului se auzea însă zgomot şi băieţii se gândiră că acolo s-ar putea să dea de Iacob.

În sală, nu era nimeni, iar zgomotul pe care îl auziseră iniţial dispăruse misterios. S-au dus să îl caute în culise, dar în zadar. Când s-au întors din culise înapoi în sală, pe primul rând şedeau Maria şi Iacob, cu feţe zâmbitoare.

Cei doi se îndreptară spre băieţii pe ale căror chipuri se ghicea cu uşurinţă nedumerirea, dar şi oboseala unor zile extrem de agitate.

Iacob îi luă în brate şi le zise:

– Băieţi, totul a fost o farsă care să vă determine să cunoaşteţi locurile viitorului. Nu sunt un interlop al Bucureştiului. Sunt actor şi joc de mulţi ani pe scenele acestui minunat lăcaş de cultură.

– Suntem rudele voastre din viitor! a adăugat Maria.

– Da, eu sunt nepotul vostru, iar Maria vă este strănepoată, căci este fiica mea.

Băieţii, miraţi şi neîncrezatori, exclamă:

– Oare să vă credem de această dată?

– Da, este totul adevărat! a spus Maria, luându-i pe amandoi în braţe cu multă afecţiune.

După ce au mai discutat câteva minute despre cât de greu a fost să pună la cale atâtea farse si atâtea indicii prin oraşul viitorului, Iacob şi Maria le-au arătat un tunel secret aflat chiar sub scena teatrului, prin care băieţii puteau să ajungă în vremea lor sau într-un alt timp surprinzător. Oare ce cale vor alege?…