Poveste de București – Capitolul 6

scoala pia bratianu - poveste de bucuresti
Poveste de București – Capitolul 7
October 12, 2017
scoala gimnaziala 95 - poveste de bucuresti
Poveste de București – Capitolul 5
October 14, 2017

Poveste de București – Capitolul 6

scoala gimnaziala 49 - poveste de bucuresti

In această notă de dor şi tristeţe, în faţa lui apăru un castel falnic şi primitor, aşezat pe o colină destul de înaltă înconjurată la sud de malul foarte înalt al râului Dâmboviţa, iar în celelalte puncte cardinale de ziduri puternice şi impunătoare. Mihai, din curiozitate, începu să caute intrarea în castel. Descoperi prima poartă amplasată pe strada Smârdan, cunoscută şi sub numele de Poarta de Sus sau Foişorul Roşu, această denumire provenind de la culoarea în care a fost vopsit turnul. Imediat îi sări în ochi o bucată strălucitoare de marmură albă pe care era scris că acest palat Voievodal a fost consolidat în secolul al XV –lea de către Vlad Ţepeş, Domnul Ţarii Româneşti. Mihai se uita curios la o pictură în care era reprezentat Vlad Ţepeş citind o carte. Alături zări o bibliotecă şi îşi imagina că în acel loc i-ar putea regăsi pe fratele şi bunicul său pentru a le povesti istoria întregului castel .

În bucuria regăsirii cei trei hotărăsc să ia un ragaz într-un loc liniştit şi încarcat de istorie. Părăsind  Curtea Veche zăresc în stânga o clădire imensă cu aspect de cazemată care te ademeneăte să-i treci porţile grele : este Hanul lui Manuc. Oricât de tentant ar fi fost hanul, Mihai nu-şi putea scoate din minte versurile fantomei lui Ţepeş: fistic-interbelic, fistic-interbelic…Mihai zări pe haina bunicului un nasture de culoarea fisticului. Fără să stea pe gânduri, îl atinse şi toţi trei fură azvârliţi din nou în timp.

Ei s-au trezit pe o uliţă cu piatră cubică, iar pe geamul prăvăliei din faţa lor scria mare Strada Gabroveni nr.7. Chiar atunci vântul aşeză în mâinile bunicului o foaie din gazeta Adevărul, care le spunea că e sâmbătă, 6 iunie 1930. Peste tot în jurul lor era forfotă, mulţi oameni care se plimbau pe străzi, în haine croite după moda apuseană a acelor vremuri. Trecătorii se salutau cu Bonjour, madame! sau Au revoir, monsieur!.

Deodată, Călin strigă fericit:

– Ştiu! Ne aflăm în Micul Paris. Totul e exact aşa cum era descris în manualul de istorie.

– Uite şi tramvaiul electric! zise Mihai. Şi priveşte câte clădiri se construiesc!

– Da, copii, aşa este! În perioada în care Bucureştiului i se spunea Micul Paris, s-au realizat cele mai multe şi mai frumoase clădiri din Bucureşti. Chiar acum se construieşte în stil Art Deco Palatul Telefoanelor pe Calea Victoriei, care seamănă cu un zgârie-nori din America.

– Acum înţeleg şi de ce oamenii erau mai relaxaţi şi mai veseli, zise Mihai. Priviţi în jur la afişele care te invită la distracţie: la Teatrul Naţional e O Noapte Furtunoasă, la Opera Română avem Nunta lui Figaro, la Ateneul Român Festivalul de Jazz. Şi mai sunt aproape 50 de cinematografe în Bucureşti în anii ăştia. Fanfara cântă în Cişmigiu şi Herăstrău, iar în Grădina Icoanei eşti invitat la covrigi şi bragă.

– Ce să încercăm şi noi din toate acestea? întrebă derutat Călin.

Mihai, fascinat că vedea uimitorul Bucureşti de odinioară nu îi răspunse fratelui său mai mic. Călin, indignat de comportamentul lui Mihai îl împunse cu cotul pentru a îl trezi la realitate. Odată ce s-a convins că a captat atenţia fratelui său, Călin îşi repeta vorbele clar şi domol:

–  În caz că nu ai auzit, te-am întrebat dacă doreşti să vizităm un anumit loc ?

Când auzi vorbele fratelui său, Mihai se indreptă spre cel mai apropiat afiş lipit pe peretele unei clădiri vechi ce inspira doar istorie. Citi conţinutul afişului cu atenţie după care îi indică lui Călin unde vrea să meargă, punând degetul pe un cuvănt. Lui Mihai îi atrăgea privirea clădirile vechi pe lângă care treceau. Toate păreau parcă construite de cei mai îndemanatici meşteri şi proiectate de cei mai talentaţi arhitecţi. Cărămizile roşiatice cu petice gri îl fascinau cel mai mult. Petele roşii erau scoase în evidenţă de cruzimea anilor ce au trecut peste construcţii, simţind parcă fiecare picatură de ploaie, fiecare fulg de zăpadă şi fiecare rază de soare. Toate casele şi clădirile păreau o capodoperă bucluclaşă a lui Picasso. Dacă nu priveai strada în ansamblul ei nu o inţelegeai. Fiecare piatră din acele timpuri înseamnă istorie.

Băiatul cu păr negru precum tăciunele era parcă în transă. Nici nu işi mai auzi fratele când striga exasperat şi disperat:

– Mihai! L-am pierdut pe bunicul! Ultima dată am fost pe strada Gabroveni!

Cei doi fraţi necunoscând străzile începură a se panica.

Călin a spus matur:

– Mihai, poate găsim o persoană cumsecade care să ne îndrume spre strada Gabroveni.

Copiii au plecat îngâduraţi şi la un moment dat au ajuns în faţa unei clădiri impunătoare care domina toate clădirile locului. Părea un palat, dar în acelaşi timp şi o clădire modernă cu patru coloane impozante de marmură ce delimitau vitralii uriaşe. Pe unul din zidurile sale îi era incrustat numele : Palatul Băncii Naţionale a României, 1900. Pe scările din faţa intrării principale stătea sfios un bătranel îmbrăcat într-un frac  uşor ponosit, cu o cămaşă albă şi papion. Barba lui albă şi ascuţită era în contrast cu ochii săi negrii şi clari. Purta pe cap un joben roşu cu boruri drepte şi groase pe care se plimba nestingherit un papagal viu colorat. La văzul copiilor, papagalul s-a înviorat brusc incercând să scoată dintr-o cutie de lemn un bileţel. Bătrânelul nu a aşteptat prea mult şi s-a adresat copiilor:

̶  Ce ar fi dacă, papagalul meu norocos v-ar face ziua mai frumoasă ? El vă trage un răvaş  şi voi vă veţi afla viitorul!

̶  Ne scuzaţi domnule, dar noi nu vrem să ne aflăm viitorul, vrem doar să găsim strada Gabroveni, acolo unde l-am lăsat pe bunicul.

̶  Desigur, cunosc foarte bine strada Gabroveni pentru că acolo am copilărit eu, dar asta cu mult timp în urmă. Dacă în strada Gabroveni vreţi să ajungeţi la o întrebare trebuie să răspundeţi. Atunci papagalul a scos un bileţel din joben pe care era tiparită intrebarea:

“ Dacă ar fi să schimbaţi ceva în trecut care ar fi acest lucru? ”

̶  Copii s-au găndit puţin şi au răspuns fără şovăială: nu ar fi trebuit să ne părăsim bunicul.

Bătrânelul a zămbit mulţumit, şi-a pus jobenul la loc pe cap şi i-a condus pe copii pe strada Gabroveni.

Pe strazile pavate, inconjurate de cladiri inalte cu ziduri cenusii din caramida si acoperisuri rosiatice, localnicii se ingramadeau intr-un punct comun de parca ar fi fost vrabi cu penaj anormal de colorat ce se luptau printre firimituri. Urmarindu-l pe batranul cu papagal, Mihai si Calin observaraacest fenomen bizar si desi isi doreau sa ajunca cat mai repede pe strada Gabroveni pentru a-si gasi bunicul, cei doi se oprira hotariti sa afle ce se petrece.

Incercand sa-si faca loc prin multime, Mihai putu sa observe in detaliu hainele oamenilorce, asemenea limbajului aveau influente frantuzesti. Barbatii purtau pantaloni gri, largi si pantofi negri, ceruiti atat de mult incat straluceau in intunericul ce se intindea de-a lungul orasului. Tinuta lor era completata de un frac visiniu ce acoperea camasa alba cu nasturi negri si un papion ce varia ca si culoare in functie de persoana. Unii dintre oamenii cu parul carunt (semn ca erau mai batrani), purtau monoclu, iar altii, mai tineri aveau in mana ceasuri de buzunar cu carcasa argintie sau aurie al caror lant bine pus in buzunarul sacoului.

Femeile erau imbracate cu rochii lungi si decorate, in stilul secolului 18. Fiecare purta cate un brau in mai multe culori si o palarie grandioasa, impopotonata cu tot felul de pene. Cateva femei tineau in mana evantaie albastre, fluturandu-le frenetic, de parca ar fi fost ingrozite.

Calin si Mihai inaintara tinandu-se cu greu dupa omul cu papagal. Ajungand in fata, copiii constatara ca oamenii se uitau de fapt la un barbat inalt cu mustata.

Era bunicul lui Mihai si al lui Calin, doar ca, era cu aproximativ 50 de ani mai tanar. Cei doi se grabira sa-l imbratiseze insa, imediat ce-l atinsera, se trezira intr-un cu totul alt loc.

Se aflau in fata Foisorului de Foc. Mihai isi dadu seama ca erau in preajma anului 1955. Masinile vechi circulau pe strazile pietruite. Mihai isi amintea ca Foisorul de Foc era folosit ca turn de veghe pentru pompieri. Era o construnctie inalta de aproape 40 de metri alcatuita din piatra dura asemananatoare cu cea din care erau facute zidurile castelului lui Tepes. In sus, turnul se termina cu o forma asemanatoare cu un con, iar in fata acestei impunatoare cladiri stateau de straja doi gardieni cu uniforma rosie si cizme inalte maronii.

Mihai realiză că cel de-al doilea Război Mondial trecuse, iar frumusețea Bucureștiului era neschimbată, însă perioada comunistă abia începuse.

Bunicul se indrepta spre Foisor. Copiii isi dadura seama si fugira spre el.

– Bunicule, nu mai pleca fara sa ne spui! zisera suparati cei doi frati.

– Da, da, bine ! Uitati-va la asta !

Copiii vazura pe Foisor un indicator care arata spre centrul capitalei. Se indreptara cu pasi repezi spre piata. Strazile erau inguste, blocurile erau lipite, iar fiecare apartament avea cate un balcon cu flori la geamuri. In mijlocul pietei se afla o fantana, iar in varful acesteia flutura un steag mare, cu fond rosu. Pe steag era scris cu litere mari si galbene: Centrul Bucurestiului. Mihai incerca sa se uite la magazinele si tarabele din piata, dar de fiecare data ochii ii reveneau asupra steagului rosu. Instinctiv, clipi de 10 ori cu pauze scurte. Intr-o secunda literele disparura. Acum desenul de pe steag era format dintr-un ochi mare. Mihai isi chema fratele si bunicul si le aratara semnul.

– Ce ar putea fi ? intreba Calin.

Toti se uitara in piata, dar nu vazura niciun ochi. La un moment dat, Mihai vazu turla bisericii.

– Ochiul lui Dumnezeu! a exclamat Mihai.

Toti fugira spre biserica. Intrara in casa lui Dumnezeu si mersera sa se inchine la icoane. Primul a fost Calin. Cand a atins icoana cu Maica Domnului, acesta a disparut. Bunicul si Mihai se privira in ochi. Se gandeau la acelasi lucru: era singura cale. Atinsera in acelasi timp icoana si disparura si ei.

– Unde suntem ? intreba curios Calin.

– Intr-o scoala din perioada comunista, cred ! zise Mihai putin speriat.

Ei se aflau chiar in scoala 56, pe holul principal. Uimiti de impunatorul tablou cu portretul lui Nicolae Ceausescu, ramasesera ceva timp pe loc. Dar ambii isi revenira cand clopotelul suna de pauza. Atunci o avalansa de copii, toti imbracati in camasa alba cu cravata rosie cu snur tricolor si inelul argintiu din plastic, fusta plisata bleu-marin, fetele si pantaloni negrii, baietii si cureaua cu stema Republicii Socialiste Romania, se indreptau spre curtea scolii pentru a se pregati de marea intalnire cu Ceausescu din fata Casei Poporului. Mihai si Calin ramasera cu privirea tintuita spre randurile de copii – “Pionierii” care exersau pentru marsul omagial inchinat in cinstea aniversarii presedintelui tarii Nicolae Ceausescu. Un singur copil le atrasese atentia, imbracat intr-un sarafan albastru pana la genunchi cu o bluza bleu, cu un numar matricol si un carnet de elev in mana, deoarece era imbracat diferit de ceilalti si parca era in transa. Era unicul copil care a ramas in clasa si care repeta aceasta poezie:

Cand aceasta poezie o sa auzi

Sa nu cumva sa te ascunzi

Vino mai aproape

Pentru a te duce departe

Cand copiii si bunicul o auzira ,se apropiara, iar exact cum zise poezia se trezisera in alt loc.

In fata lor era un zid imens, de un alb imaculat, pe care se aflau scrise aceste cuvinte:

De raspunsul vrei sa-l sti            Si atat de vestita

Du-te la niste copii                        Pe langa care exista

Intreba-i chiar asa:                        O statuie impunatoare

Unde este invatatura                    De o postura triumfatoare ?

Cea nou construita

Aceasta ghicitoare chiar le-a dat de gandit celor 2 copii. Mintea lor a fost strafulgerata de o avalansa de idei.Dar care era cea buna?

S-au gandit cat s-au gandit, pana cand Mihai a zarit un grup de copii care venea de la scoala si i-a intrebat in ce data se aflau. La auzul cuvintelor “4 iulie 1964” Mihai a schitat un zambet larg, spunandu-le lui Calin si bunicului sau despre ideea lui grandioasa de a merge la Universitatea Bucuresti.

La rostirea acestor cuvinte, ei au fost cu totii adusi in anul 1864. In jurul lor erau numai ziduri gri scorojite care ii dadeau fiori lui Calin.

Au intrebat primul om iesit in cale unde se aflau. O doamna in varsta, cu parul carunt si cu o umbreluta dantelata in mana, le-a raspuns copiilor ca se aflau pe strada Ion Ghica. Nici copiilor, nici bunicului, nu le-a sunat cunoscut acest nume. Asa ca au decis sa mearga tot inainte. Mergeau, mergeau si mergeau pana cand le-a aparut in cale o cladire impunatoare, cu patru coloane in fata si inconjurata de o multime de oameni. Tocmai atunci era 4 iulie 1864, deschiderea Universitatii Bucuresti. Calin era putin confuz, nu intelegea ce legatura avea o universitate cu ghicitoarea lor. Mihai le-a explicat ca in ghicitoare se vorbeste despre invatatura, adica o Universitate, dar partea cu domnitor si statuie, nu o intelegea nici el. Cu totii au decis sa se plimbe prin imprejurimi. Asa au ajuns pe strada Edgar Quinet si nicio statuie. Acelasi lucru si pe strada Academiei. Au continuat sa mearga, cautand statui, pana ce au ajuns in parcul Cismigiu. In mijlocul pacului, Calin a zarit o statuie a lui Mihai Eminescu, insa din pacate aceasta nu era a unui domnitor. Mihai a hotarat sa se intoarca in fata Universitatii si sa mai caute acolo, insa odata ajunsi acolo, nu era nicio urma de statuie. Bunicului i se parea ciudat cum toata lumea era batuta de soarele arzator, numai ei stateau la umbra. Calin dadu nepasator din umeri in timp ce Mihai si-a intors privirea si a vazut o statuie uriasa, care il infatisa intr-o postura triumfatoare pe Mihai Viteazul. Mihai il batu pe umar pe Calin, spunandu-i ca …… au gasit raspunsul. Se trezira brusc in mijlocul unei multimi agitate. De la balconul unei cladiri impunatoare vorbea un barbat. In fata lui era o mare de oameni care murmurau. In dreapta lui, o femeie parea sa il sfatuiasca.

– Alo, alo !

– Stati linistiti la locurile voastre !

Sunetul unor impuscaturi a transformat manifestatia in haos. Oamenii se imprastiau si se regrupau pe strazi laturalnice. Luati de valul de oameni, au plecat si ei. Pornira pe bulevardul Regina Elisabeta. Cand au ajuns la Universitate, cladirea pe care o stiau deja vad vis-a-vis o statuie extravaganda. Pe cal era Mihai Viteazul, un mare domnitor din secolul 16 (aveau sa afle mai tarziu cand vor vizita Muzeul de Istorie). Langa statuie, un pusti flutura un tricolor care in loc de stema avea o gaura imensa. Vad la orizont o cladire foarte inalta. Copiii se intreaba ce este ?  Vazand privirile lor mirate, un tanar le spuse:

– Nu sunteti de pe aici !

– Nu ! Suntem de departe. De foarte departe….zise Mihai.

– Cladirea pe care o vedeti este Intercontinentanul ! In dreapta e Taetrul National ! Inainte de a se construi Casa Poporului, Intercontinentalul era a doua cladire ca inaltime din tara, dupa Casa Scanteii. Romania este o tara frumoasa cu o istorie bogata. Bucurestiul este capitala.Numai in Bucuresti puteti vizita multe muzee : Muzeul de Istorie, Muzeul de Istorie Naturala ’’Grigore Antipa‘‘, Muzeul de Geologie, Muzeul de Arta, Muzeul Satului. Va puteti plimba prin parcuri si gradini : Herastrau, Tineretului, Gradina Botanica, puteti trece pe sub Arcul de Triumf… Aveti multe de vazut… Daca vreti, va sunt ghid. Dar acum nu e timp… zise un tanar care tocmai iesise din cladirea Universitatii. Isi lua la revedere, Mihai si Calin pornind de-a lungul bulevardului I.C. Bratianu. Pe strazile invecinate: Lipscani, Ion Ghica, Doamnei si in piete, oamenii scandau: Jos dictatorul ! Jos comunismul ! Ridicau din baricade. Un murmur strabate multimea: Au fugit cu un elicopter! Ii prindem noi! Mai tarziu, cei doi prieteni au aflat ca au fost martorii revolutiei care a dus la caderea comunismului in Romania.

O lumină puternica se ivi şi toata mulţimea dispăru. Cei trei nu se mai aflau ȋn toiul revolutiei, ci ȋn nişte coridoare ȋntunecate si reci. Mihai se uită ȋn jur. Totul era inghetat. Nu părea să fie nici urmă de mişcare sau măcar de viaţa.  Ȋn lumina torţei din spatele lor, nu se vedeau decât cărămizile de piatră cu care fusese clădit tunelul si un grup de rune sculptate ȋntr-un zid din faţa lor.

Călin ȋnaintă spre simbolurile stranii.

-Uite, Mihai! Alte simboluri!

-Călin, mai ȋncet! O să ne auda cineva! Şopti Mihai.

Prea târziu. O umbră  dădu târcoale pe lângă ei.

-Cine sunteţi? Călatori ai timpului? ȋntrebă o voce cu accent franţuzesc.

-D-da… Eu- Noi n-nu am vrut de fapt să…, spuse Mihai tremurând.

Din umbra deasă ieşi o fată cu părul deschis la culoare si cu ochii de un albastru-pal.

-Eu sunt Leia. Sunt şi eu o călătoare a timpului, venită din secolul XVIII. Dacă nu mă ȋnşel, sunteţi din secolul XXI, nu-i aşa?

-D-da, de acolo venim, zise Mihai ȋncă tremurând.

-Mereu am vrut să văd cum a evoluat lumea până la urmă. Este visul meu. De când am ajuns aici, ȋn catacombele timpului, nu pot să rezolv ghicitoarea cu care putem ajunge iar în secolul XX. Se pare ca după revoluţie, am ajuns aici. Poate că putem rezolva ghicitoarea şi să ne continuăm călătoria?

Copiii au observat ca langa ei se afla o piatra pe care scria o ghicitoare ”IN TRECUTUL UNUI NECUNOSCUT DACA VEI PRIVI ,DUPA DORINTELE ACESTUIA ,VEI DOBANDI CEEA CE-TI TREBUIE PENTRU A AJUNGE LA LOCUL STABILIT”

-Ce vrea sa insemne asta? intreba Mihai

-Inseamna ca trebuie sa o cunoastem mai bine pe Leia.

Deodata copii se trezira in secolul din care venea fata.

-Deci de aici ai inceput marea ta aventura, nu ? Intreba curios Calin.

-Exact. Aici am copilarit eu. Ma plimbam pe strazi si mancam in fiecare zi cate o prajiura.

Fata nu manca prajitura de la orice cofetarie ci de la o una speciala renumita in acele timpuri . Capșa, care facea cele mai bune fursecuri si trufe care iti bucurau papilele gustative. In 1870 fusese un atelier la care lucrase tatal sau in tinerete. Leia  lauda zi de zi dulciurile apetisante preparate acolo. Putem spune ca ea a crescut in  acasta cofetarie . Fetei nici acum nu-i displac dulciurile luate de acolo.

-Daca esti atat de atasata de acesat loc, inseamna ca acolo vom dezlega ghicitoarea.

Copiii erau in criza de timp, asa ca se grabira sa ajunga .

-O prajitura, va rog

Dupa ce copiii au atins coca glazurata cu ciocolata ,o lumina puternica i-a orbit.

-Chemarea noastra ! spuse Mihai

-Oare prin ce perpetii vor trece ei in secolul XX ?

După ce au ajuns in secolul XX, cei trei copii au început să-l caute pe bunic.

-Dar de ce mai exact avem nevoie să vă găsim bunicul , el nu e deja în prezentul vostru ?  întrebă Leia .

-Pai nu ştiu şi  sincer, nu vreau sa risc ! îi raspunse Călin.

-Dar , Calin , poate Leia are dreptate . Poate că bunicul e acum acasă la el şi ne aşteaptă, în prezent , adica nu aici, adica acum, adică … adică…

-AAAAAAAAAAAA! fu Mihai brusc întrerupt de ţipătul puternic al Leiei. CE E CHESTIA AIA???? Spuse ea fix când pe lângă ei trecu un tren, făcându-i pe cei trei sa observe intr-un final ca se aflau pe un peron. Amândoi baieţii se gândeau că Leia ţipase pentru că nu mai văzuse in viaţa ei un tren , dar ţipatul ei nu fusese unul de uimire sau teamă ci unul de supărare.

-Ce s-a întâmplat ? a întrebat-o Mihai .

-Nu pot să cred , cineva mi-a furat invenţia , eu  mă gândisem prima la un autoturism care să mearga pe şine !

-Deci , tu voiai să inventezi … trenul?

-Evident , doar cine altcineva ?

-Pai locomotiva cu aburi a inventat-o Richard Trevithick.

-Cei trei parasira gara, observând că era chiar Gara de Nord.

-Haide , să mergem!

Cand au iesit  din gara, prima data le-a iesit in cale omul cu papagalul pe care il intalnisera in anul 1995.

-Buna ziua, ce mai faceti? Spuse Calin.

-Va cunosc de undeva?spuse omul.

-Normal, ne-ati ajutat sa gasim strada Gabroveni mai demult.

-Cred ca ma confundati cu cineva!

-Nu se poate, credeti-ma.

-Cu toate ca… s-ar putea sa ma confundati cu tatal meu. Acesta avea aceeasi slujba ca mine.

-Mi se parea mie ca sunteti mai tanar, spuse Mihai.

Leia habar nu avea ce se petrece si cine este barbatul cu papagalul, insa incerca sa-si dea seama.

-Noi ne-am intors in timp.Suntem din secolul  XXI ,bine, unii dintre noi!

Leia se uita la el suparata ,deoarece nu mai stia din ce secol venise ea.

-Iar eu vin din secolul al XVIII-lea!spuse Leia.

Omul cu papagalul parca incerca sa faca o scamatorie ,in timp ce ii asculta pe cei trei copii.Palaria ii aluneca usor, ca un fulg de zapada, Calin incerca sa o ridice, dar o lumina rosiatica se ivi in fata lor…..Parca totul s-a schimbat, avea alt sens, alta forma…O noua lume!?

După o scurtă perioadă de confuzie, cei trei au realizat că peisajul din jurul lor se schimbase. Nu mai erau în zona gării, iar omul cu papagalul, parcă intrase în pământ. În schimb, în jurul lor era o gălăgie de nedescris, mașini de toate mărcile și culorile alergau pe șosele asfaltate, iar ei, culmea, se aflau fix în mijlocul unui bulevard cu câte trei benzi pe sens. Când au realizat pericolul în care se află, Mihai, Călin și Leia au rupt-o la fugă spre cel mai apropiat trotuar și au încercat să se dezmeticească.

Cred că suntem în viitor, spuse Mihai.

-Câtă lume e pe străzi, a exclamat Leia.

-Uitați, acolo e intrarea într-un muzeu! Poate reușim să obținem câteva detalii despre locul și timpul în care ne aflăm, spune și Călin.

Grăbiți, cei trei au pornit spre intrarea în muzeu. Odată ajunși în fața lui, au putut citi deasupra intrării: Muzeul Național de Istorie Naturală Grigore Antipa.

-Bună ziua, domnule. Putem să vă întrebăm ceva?

-Desigur, puștiule. Dacă pot să vă ajut, cu mare plăcere.

-Ne spuneți și nouă în ce an suntem și unde ne aflăm?,întrebă Leia.

-Voi râdeți de mine?, spuse paznicul supărat. Ia că pun eu poliția pe urmele voastre! -Credeam că vreți să știți ceva despre muzeu, dar vouă vă arde de glume.

-Nu, spuse Călin. Vrem să vorbim și despre muzeu, dar noi călătorim prin timp și am fi vrut să știm în ce an suntem.

-Sunteți în anul în care o să vedeți voi ce-o să pățiți! Și paznicul a luat-o la fugă după copii. Inspirați, cei trei l-au păcălit și au intrat pe lângă el în muzeu. În goana lor printre exponate, nu încetau să se mire într-una de ce vedeau, asta până când au dat peste o ușă pe care scria cu litere mari: ACCESUL INTERZIS! PERICOL. Copiii s-au privit cu subînțeles și au apăsat pe clanța ușii…

Înlăuntru era o altă lume, evoluată, dar primejdioasă. Totul funcționa pe baza unor mașinării perormante. Clădirile erau reci și oamenii total schimbați. Mergeau cu privirile-n pământ, grăbiți, de parcă ceva important s-ar fi întâmplat.

-Cred că suntem în viitorul îndepărtat! Strigă Călin.

Mihai, Călin și Leia s-au lăsat purtați de mulțimea grăbită către un loc necunoscut de aceștia. Când au ajuns acolo, Mihai s-a adresat unei doamne:

-Bună ziua! Îmi puteți spune unde ne aflăm și de ce e o zarvă așa de mare pe aici?

-Păi… ne aflăm pe Bulevardul Unirii, la Biblioteca Naționlă a României. Aici se lansează foarte multe cărți! Astăzi este lansarea de carte a scriitorului Dan Sociu.

-Vă mulțumesc mult, spuse Mihai.

De-abia acum cei trei și-au dat seama că au vorbit cu renumita scriitoare Ioana Nicolaie. Ioana Nicolaie este o scriitoare din România. Este profesoară de literatură și predă scriere creativă. Vreme de doi ani a moderat Campionatul Poveștilor la Librăria Humanitas Cișmigiu.

Dupa ce au stat putin la lansarea cartii scriitorului Dan Sociu,au decis sa mearga mai departe. Doreau sa afle cum evoluase Bucurestiul.,De fiecare data candintalneau  o strada cunoscuta,se minunau de cat de mult s-a schimbat.

La un moment dat,aud muzica si strigate de veselie,copii se indreapta spre locul cu pricina.Cand au ajuns,mare le-a fost mirarea ca se aflau pe Calea Victoriei.

-Ce este aici?intreaba uimit Calin.Parcatoti oamenii din  vitorsunttristi si au privirile  reci.

-Aici toti oamnenii sunt veseli! Le raspunse o fetitace auzise ce intrebaCalin.Calea Victoriei e cunoscuta ca singurul loc din Bucuresti in care sunt mereu festivaluri si oamenii canta si danseaza!

-E minunat!exclama Leia.

-Dar ce mai exact se sarbatoreste in fiecare zi?instreba si Mihai curios.

-Cum? Nu stiti? Aici se sarbatoresc anii de cand a fost inaugurata Calea Victoriei.S-a format prin Unirea drumului Brasovului cu Ulita Mare spre Sarindar. Acest drum oferea o cale de legatura a domnului Tarii Romanesti din acea perioada,ConstantinBrancoveanucatreMogosoaia si Palatul Domnesc amplasat in apropierea CurtiiVechi.De asemenea ,la inceput,Calea Victoriei se numea Podul Mogosoaiei.raspunsefetita.

-Mai am o intrebare,in ce mileniu suntem acum?

-In mileniul al XXX-lea. Dar voi nu prea sunteti la curent cu nimic.Mi se pare mie sau nu apartineti acestor locuri?intreba suspicioasa fetita.

-Defapt,suntem calatori ai timpului.Calatorim dintr-o perioada in alta.Siacum,suntem in vitor,o lamuri Mihai.

-Cu toate astea,cautam o cale sa ne intoarcem in prezent,adaugaLeia

-Atunci,va urez succes in calatoriavoastra,si daca va mai intoarceti,sa macautatiaici,undetoti oamenii sunt veseli,pe Calea Victoriei,spusefetitaintorcandu-se catremultimea de oameni care petreceau.

Copii ii facura cu mana si isi continuara drumul .

După ceva vreme de explorat orașul, celor trei copii li se făcură foame. Mihai mai avea niște bani în buzunar și Călin, de asemenea. Căutând un loc unde să poată mânca, băieții și-au amintit de Hanul luiManuc. Erausiguri că un asemenea loc nu avea cum să dispară. Nu erau însă siguri dacă banii pe care îi aveau puteau să fie folosiți în viitor, dar merita încercat.

Nu erau siguri cum pot ajunge de la Piața Victoriei în zona Orașului Vechi, însă au observat că o mulțime de oameni se întreptau grăbiți spre o construcție ce semăna oarecum cu un lift din sticlă transparentă.  Acolo în capsule frumos ordonate porneau cu toții în mare viteză în diferite direcții. Oare așa arătau mijloacele de transport în comun ale viitorului?

Deși cu puțină teamă, cei trei au găsit curajul să se amestece printre oameni. Trebuiau să fie foarte atenți să nu se depărteze unii de ceilați, pentru că mulțimea se mișca alert. S-au întrebat dacă există ceva asemănător cu o casă de bilete, însă au observat în scurt timp o rază de lumină care părea să ordoneze grupurile de călători, fără alt fel de control.

-Probabil că funcționează cu un fel de recunoaștere facială, spuse îngrijorat Mihai. Oare noi cum vom putea să intrăm?

-Șansa noastră ar fi să ne lipim și noi de următorul grup, fără să fim observați, propuse Călin.  Ce crezi Leia? Are șanse planul ăsta?

-Eu cred că merită încercat. Dacă dăm greș, asta e, insa asta e ce putem face cel mai mult

Odata ce următorul val de oameni trecu, cei trei se atasara discret și cu respirația tăiată, reușiră să treacă.

În capsulă, constatară faptul că există mai multe hărți cu locuri importante marcate. L-au văzut pe cel pe care scria Curtea Veche și l-au atins fără a se mai gândi. Nici nu își dădură seama dacă au pornit, când auziră o voce metalică ce spunea ca se poate coborî. O călătorie care nu a durat mai mult de un minut!  Ieșiră și imediat au încercat să repereze Hanul lui Manuc. Mare le-a fost mirarea cand au vazut ca in loc de acesta, era o clădire pătrățoasă, unde se vindeau niste plicuri colorate. Au privit mai atent și au observat că toți vizitatorii turnau în cești cu apă fierbinte un praf coloratși serveau cu încântareacest conținut.

Totul era  atât de diferit și cei trei călători se întristară când văzură că oamenii se transformaseră acum în ziduri invizibile, ce treceau unele prin altele.

–  Daca tot suntem călători ai timpului și avem posibilitatea de a schimba lucruri, hai să incercam să salvăm Bucurestiul de acest haos total, in care nu mai exista iubire si in care oamenii se resping ca polii opusi ai uni magnet, spuse Călin cu speranță.

– Bun, dar ce putem face noi? De unde putem începe? Nu avem niciun punct de plecare, spuse cu tristețe Mihai.

– Nu chiar nimic! zise Leia entuziastă.  Am un secret, pe care nu ma gândeam să vi-l spun, deoarece nu știam dacă sunteți de încredere, dar acum îmi dau seama că mă pot bizui pe voi.

Secretul este că există zone în care mii de calatori ai timpuli vin si pleaca. Știu care este acest loc la noi în oraș: Foișorul de Foc.

-Desigur! Mai ții minte, Călin, că atunci când eram mici și treceam pe lângă Foișor se întâmplau tot felul de lucruri stranii,  însă cand ne îndepărtam de Foișor, totul revenea la normal?

-Asta pentru că lumea călătorilor timpului vă chema, le explică Leia

-Atunci ce mai astepteam!? Hai sa mergem acolo! au spus băieții la unison.

Odata ajunși, il văzură pe Vlad Țepeș și pe Mahatma Gandhi discutand despre modul in care fiecare dintre cei doi își manifestau iubirea pentru  țară. Însă acum cei trei trebuiaiu să încerce să le câștige ajutorul.

Chiar daca era impresionat de vedera marilor personalități precum Nelson Mandela sau Churchill, Mihai spuse:

– Ma scuzati, stiti cumva unde este portalul  ? Dorim sa ajungem in secolul XIX,  spuse Mihai, uitandu-se fascinat la Vlad Tepes.

– Bineinteles,eu am facut asta de mii de ori ! Trebuie sa treceti de acea poarta, ea va va conduce spre orice perioada pe care doriti sa o vizitati., raspunse neasteptat de amabil domnitorul.

– Multumim! raspunsera la unison Mihai, Calin si Leia.

Cei trei pornira spre poarta misterioasa si isi concentrara toate gandurile la perioada din secolul al XIX– lea, incercand sa isi aminteasca cat mai multe detalii. Pasira cu totii in acelasi timp si o lumina verde-pal ii invalui. Paru ca asteptara o vesnicie in portal, dar intr-un final ajunsera la Hanul lui Manuc.

Era imediat dupa cutremurul din 1838, iar hanul arata vizibil afectat. Unele ziduri erau inclinate sau aveau crapaturi adanci, dar scara cea mare, care unea cele doua caturi, isi pastrase intreaga eleganta si frumusete impunatoare. Oameni imbracati in haine pestrite forfoteau de zor, intrand si iesind din zecile de pravalii ce se aflau la parterul hanului sau isi beau in tihna cafeaua pe micuta terasa ce se afla in gradina hanului.

–  Si acum ce facem ? intreba Leia, putin ametita de zarva aceea colorata din curtea hanului.

– Tu sa ne spui ! Tu ai venit cu ideea asta.

– E adevarat, eu am venit cu ideea, dar sincera sa fiu, acum sunt complet dezorientata !

Atunci interveni Calin :

– Ne-ar prinde tare bine ca Dorulet sa fie prin preajma !

Ca un facut, sarind de dupa o balustrada de lemn, le aparura boticul umed si codita infoiata ale lui Dorulet.

– Dorulet, ce bine ca esti aici ! strigara copiii de bucurie.

– Dorulet, vrem sa ajungem la Calistrat, un clarvazator renumit, despre care stim ca isi face veacul pe aici , in zona Hanului lui Manuc.Vrem sa il intrebam in ce epoca sa mergem si cu cine sa vorbim pentru a putea schimba viitorul.

Dorulet raspunse :

– A, stiu unde locuieste ! Este  aproape de noi !

-Pai atunci ce mai asteptam ? Sa pornim !

Dar ajungand la casa lui Calistrat nu el fu cel care ii intampina, ci bunicul !

– Bunicule, ce cauti aici ? intrebara cei doi frati, uluiti.

– He-hei, dragii mei, nu o sa ghiciti ce mi s-a intamplat !

– Spune-ne, bunicule, spune-ne ! se ruga Mihai.

– Va voi spune tot, dar mai intai spuneti-mi voi cine este fata aceasta, si arata spre Leia.

– A, ea este Leia. Leia, el este bunicul , facu Calin prezentarile. Leia ne-a ajutat sa ajungem in trecut, si ea este o calatoare in timp, bunicule, rosti Calin mandru. Vine din secolul XVIII !

– Inteleg, raspunse bunicul ganditor. Pai atunci, ma bucur sa te cunosc, Leia !

– Dar, bunicule, spuneai ca ti s-au intamplat multe de cand ne-am despartit !

Asa este, copii. Nu o sa va vina sa credeti, dar….. atingeți toți trei simultan nasturele roșu de la cămașa mea, el ne va duce direct la Calistrat.

Cei trei copii erau deja obișnuiți cu portalurile și obiectele fermecate care îi puteau duce în diverse culturi ale Bucureștiului, așa că au atins nasturele bunicului fără să stea prea mult pe gânduri.

Nu trecu un minut și bunicul împreună cu Leia și nepoții săi erau față-n față cu Calistrat pe o străduță îngustăși întunecoasă din Centrul Vechi.

-O, ce surpriză plăcută! Mă bucur să vă revăd! Ce vânt vă aduce pe-aici? întrebă Calistrat?

-Domnule, am dori să vă punem o întrebare. I se adresă Leia entuziasmată.

-Sigur! Cu ce vă pot ajuta?

-Mai devreme un portal ne-a trimis în Bucureștiul din viitor. Iar acolo am văzut…. și Leia i-a povestit fără să omită vreun amănunt tot ce se petrecea în București în mileniul al XXX-lea și apoi a mai adăugat cu speranță în glas:

-Credeți că ne-ați putea ajuta cu un sfat?

-Păi…să fiu sincer până acum n-am mai auzit de o problemă așa de mare în viața mea, iar eu am 397 de ani.Însă eu cred că nimic nu este imposibil dacă ne dorim un lucru cu ardoare.Lăsați-mă să mă gândesc la o soluție până mâine la apus când vreau să ne întâlnim în același loc.

-Vă suntem recunoscători pentru tot ajutorul acordat!

-Plăcerea este de partea mea, dragilor, noapte bună!

-La revedere!ziseră la unison copiii și bunicul.

Venise seara. Copiii erau istoviți după o zi atât de lungă așa că l-au întrebat pe bunicul lor unde puteau să înnopteze. Acesta și-a adus aminte de hotelul Capșa care se afla pe Calea Victoriei nr.36 și le zise copiilor.

-Va trebui să ajungem pe Calea Victoriei, însă la ora aceasta nu cred că putem găsi vreo trăsură.

-Dar bunicule, suntem extenuați!Nu poți găsi un portal? Spuse speriat de mersul pe jos Mihai.

-Cred că este un portal chiar aici, într-una dintre aceste pietre.Uitați, acesta este! Secretul acestui portal este că trebuie să ne gândim la o amintire foarte fericită din viața fiecăruia pentru ca portalul să ne ducă pe toți în locul dorit.

Leia speriată și indignată spuse:

-Dar nu este periculos? Nu ne putem pierde?

-Nu . Dacă respectăm regulile nu vor fi pericole. Va trebui să ne ținem de mână și să ne gândim la ceva ce ne-a adus bucurie în suflet într-o zi.

Copiii l-au luat de mână pe bunic și au început să se focuseze pe cea mai frumoasă amintire a fiecăruia. Sub ei s-a creat un vârtej foarte puternic și luminos, iar copiii și bunicul au fost atrași ca de un magnet în vârtej. Imediat, Leia , Mihai și Călin au ajuns pe o stradă mai aglomerată decât cea din Centrul Vechi, dar nu știau exact unde se află. Când se întoarse cu fața la un gard , Călin văzu o placuță din piatră pe care scria cu litere în relief “CaleaVictoriei”, Nr.36. Adresa le suna cunoscut, însă nu-și aduceau aminte de unde o știau. Mihai ridică privirea și strigă :

-Uitați! E hotelul Capșa, cel despre care ne-a spus… dar unde este bunicul?

-Dar voi cum ați ajuns la mine? întrebă bunicul extrem de uimit de faptul că cei doi nepoți ai săi împreună cu Leia au descoperit portalul fermecat și au ajuns până la el.

-Bunicule, este o poveste foarte lungă, spuse Mihai.

-Dar important este că acum suntem împreună și vom reuși să salvăm dezastrul Bucureștiului din viitor, adăugă Călin.

-Ce dezastre? Bucureștiul este în pericol? S-a întâmplat ceva?

Bunicul era complet nedumerit însă Leia i-a spus:

-Înainte să ajungem aici am fost în viitor. Atunci Bucureștiul era complet schimbat, totul era tehnologizat, o mulțime de clădiri monumentale nu mai existau, iar oamenii erau foarte triști, grăbiți și abătuți. Dacă nu aș fi știut aș fi crezut că mă aflu chiar în altă țară.

-După ce am văzut toate astea ,ne-am gândit că ar trebui să găsim o cale de a salva Bucureștiul de această catastrofă tehnologizată. Iar mie chiar îmi plăcea orașul de odinioară, zise Călin.

-Udi! Aveți dreptate.Cred că ne-ar putea ajuta Calistrat, însă trebuie să mergem în Centrul Vechi. Vă rog să atingeți toți trei simultan nasturele roșu de la cămașa mea, el ne va duce direct la Calistrat.

Cei trei copii erau deja obișnuiți cu portalurile și obiectele fermecate care îi puteau duce în diverse culturi ale Bucureștiului, așa că au atins nasturele bunicului fără să stea prea mult pe gânduri.

Nu trecu un minut și bunicul împreună cu Leia și nepoții săi erau față-n față cu Calistrat pe o străduță îngustăși întunecoasă din Centrul Vechi.

-O, ce surpriză plăcută! Mă bucur să vă revăd! Ce vânt vă aduce pe-aici? întrebă Calistrat?

-Domnule, am dori să vă punem o întrebare. I se adresă Leia entuziasmată.

-Sigur! Cu ce vă pot ajuta?

-Mai devreme un portal ne-a trimis în Bucureștiul din viitor. Iar acolo am văzut…. și Leia i-a povestit fără să omită vreun amănunt tot ce se petrecea în București în mileniul al XXX-lea și apoi a mai adăugat cu speranță în glas:

-Credeți că ne-ați putea ajuta cu un sfat?

-Păi…să fiu sincer până acum n-am mai auzit de o problemă așa de mare în viața mea, iar eu am 397 de ani.Însă eu cred că nimic nu este imposibil dacă ne dorim un lucru cu ardoare.Lăsați-mă să mă gândesc la o soluție până mâine la apus când vreau să ne întâlnim în același loc.

-Vă suntem recunoscători pentru tot ajutorul acordat!

-Plăcerea este de partea mea, dragilor, noapte bună!

-La revedere!ziseră la unison copiii și bunicul.

Venise seara. Copiii erau istoviți după o zi atât de lungă așa că l-au întrebat pe bunicul lor unde puteau să înnopteze. Acesta și-a adus aminte de hotelul Capșa care se afla pe Calea Victoriei nr.36 și le zise copiilor.

-Va trebui să ajungem pe Calea Victoriei, însă la ora aceasta nu cred că putem găsi vreo trăsură.

-Dar bunicule, suntem extenuați!Nu poți găsi un portal? Spuse speriat de mersul pe jos Mihai.

-Cred că este un portal chiar aici, într-una dintre aceste pietre.Uitați, acesta este! Secretul acestui portal este că trebuie să ne gândim la o amintire foarte fericită din viața fiecăruia pentru ca portalul să ne ducă pe toți în locul dorit.

Leia speriată și indignată spuse:

-Dar nu este periculos? Nu ne putem pierde?

-Nu. Dacă respectăm regulile nu vor fi pericole. Va trebui să ne ținem de mână și să ne gândim la ceva ce ne-a adus bucurie în suflet într-o zi.

Copiii l-au luat de mână pe bunic și au început să se focuseze pe cea mai frumoasă amintire a fiecăruia. Sub ei s-a creat un vârtej foarte puternic și luminos, iar copiii și bunicul au fost atrași ca de un magnet în vârtej. Imediat, Leia , Mihai și Călin au ajuns pe o stradă mai aglomerată decât cea din Centrul Vechi, dar nu știau exact unde se află. Când se întoarse cu fața la un gard , Călin văzu o placuță din piatră pe care scria cu litere în relief “CaleaVictoriei”, Nr.36. Adresa le suna cunoscut, însă nu-și aduceau aminte de unde o știau. Mihai ridică privirea și strigă :

-Uitați! E hotelul Capșa, cel despre care ne-a spus… dar unde este bunicul?

Dupa o lunga cautare, copiii incepura sa-si faca griji. Nu era nici o urma de bunicul lor.Pasii muti ai celor trei, inaintau pe strada tristi.

-Poate s-a pierdut prin portal? zise Leia cu o voce inceata si tematoare.

Pe buzele sale se putea citi frica de a-l pierde din nou pe bunicul.

-Dar nu inteleg…ne-am tinut de mana strans. Cum ar fi putut sa se piarda?! întrebă mirat Calin.

Era sigur ca nu se pierduse in portal.

Incepuse sa verifice fiecare strada, vazand ca Leia era foarte agitata.

-O sa-l gasim! Iti promit! spuse Mihai incercand s-o linisteasca. Daca de asta iti faci griji…

-Nu, doar ca… trebuie sa marturisesc ceva… Cand am cautat prin arhive, am vazut ca mama voastra mai avea o sora… Care se intamplase fie mama mea…

-Poftim?! rostise in tandem Mihai siCalin.

-Da… asta inseamna ca bunicul vostru era si bunicul meu…De asta e ramasa ingrijorata. Chiar vreau sa-l gasim. El nu stie ca sunt nepoata lui. Si, oricum, fara el ne va fi mult mai greu sa salvam Bucurestiul.

-Eu cred ca ar trebui sa ne intoarcem la Calistrat, sa dormim peste noapte si sa-l rugam sa ne ajute sa-l gasim pe bunicul.

Calin, Mihai si Leia umblau pe strazile negre ale orasului, pana au ajuns la casa lui Calistrat.

O casa gigantic si totusi ciudata, cu geamurile ca nisteochi negri,patrunzatori, si usa ca o gura mare care era gata sa te insface in orice moment.

Intrand acolo, copiiii-l zaresc pe bunicul.

-Cum ai ajun saici ?intreaba mirat Mihai.

-Cand ne-am teleportat, am ajuns aici. Nu inteleg cum, nu inteleg de ce, stiu doar ca am ajuns in dulap.

-Unde era si sacoul cu nasturii magici…

-Exact ! Dar nu inteleg de ce aici ?

Timpul trecu repede, iar Leia astepta sa spuna bunicului adevarul.

-Bunicule…

-Da ?

-Trebuiesa-ti zic ceva… Am citit prin arhive, eu sunt nepoata ta.Iar mama este fiica ta.

-Nu inteleg ?!?

-Ai avut doua fiice…

-Inteleg …

In sufragerie, Calin si Mihai se jucau cu coloratul papagal al luiCalistrat. Acesta repeta  fiecare cuvant rostit.

Dintr-o camera intunecoasa, de pe un hol intunecos, ies bunicu si Leia. Amandoi par usor timorati, ca dupa o discutie lunga neterminata.

Odata cu rasaritul soarelui, Leia iesise pe balcon, respirand greoi , ori din cauza aerului rece, ori din cauza discutiei de ieri. Bunicul se duce la ea si o strange in brate calduros. Inima calda a fetei incepu sabata atat de tare… Dupa ce se potoli, incepu sa bata din ce in ce mai rar.

Dupa ce toata casa se trezise, momentul induiosator disparuse. Toti se gandeau la urmatorul pas, la urmatoarea miscare, urmatoarea mutare. Acestia se teleportasera inapoi peCalea Victoriei. Cautand hotelul , o persoana cu sacou negru si o palarie care-I acoperea intreaga fata, ii pusese bunicului un bilet in mana: “ Am auzit ca vreti sa schimbati viitorul…Nu puteti sa-l schimbati, puteti doar sa invatati din el…”.Bunicul vazand biletul s- a intors mirat catre Mihai, Calin si Leia si a citit cu voce tare. Calin, nedumerit, s a uitat in spate, sperand sa l gaseasca pe acel domn cu sacou negru.

-Oare cine era acel domn si ce treaba are el cu ce facem noi?  Zise Leia, cu o tenta de frica in glas.

– Nu stiu… dar ar fi mai bine sa aflam despre ce este vorba, se repezi bunicul.

-Da… ar cam trebui sa ne grabim… spuse Mihai.

Chiar acum din spatele lor veneau mii de oameni  grabiti… oare ce se intramplase?  Cei patru aventurieri incepura sa alerge in partea opusa lor. Dupa  cateva minute, ajunsera intr- o piata… puzderia de oameni din spatele lor acum s- a calmat, si s- au despartit in doua mari grupuri. Prin mijlocul lor trecea domnitorul Alexandru Ioan Cuza.  Bunicul, Mihai, Calin si Leia s au alaturat si ei unui grup. Nu trecuse mult timp, si cei patru cazura intr o imensa camera. Acolo… in coltul cel mai intunecat sclipea un plic. Mihai il ridica si, cu glasul tremurand, citi:

– Ati ajuns in camera viitorului. Dupa ce veti deschide usa din fata, veti putea controla tot ce tine de viitor. Aveti grija, daca schimbati viitorul, veti schimba si trecutul, iar daca gresiti orice altceva, veti fi blestemati si veti ramane captive aici pentru tot restul vietii. Singurul leac pentru acest blestem este o potiune. Nu va pot unde este sau cum se numeste. Sper ca veti afla voi, daca e nevoie.

Infricosati, deschisera usa ce era intr-adevar In fata  lor si gasira o imensa bila in care existau patru locuri. Nerabdatoare, Leia s -a urcat rapid in acel glob si apasa pe toate butoanele. Insa, Mihai nu citi si pe spatele hartiei din plic.

-Aveti grija la butonul auriu. Sa nu- l apasati niciodata, caci acesta va opri timpul, iar totul se va strica.

Din pacate, Leia apasa si pe butonul auriu, dar fara sa vrea. Atunci, cei patru observara ca totul s- a oprit. Masina nu mai functiona, iar ei erau captive in acea camera.

Deodata, o umbra trecu rapid prin fata lor. Bunicul urma umbra, la fel si ceilalti. Dupa un timp, ajunsera intr o lume… o alta lume. Cerul era format din oglinzi in care se reflecta fiecare om, iar langa el un mic prieten… ce parea a fi ingerul lui pazitor. Pamantul era verde si plin de flori colorate. Totul crea un peisaj atat de frumos… parca rupt dintr- un vis… un vis rar, magnific. Chiar daca nu stiau unde sunt, cei patru aventurieri se simteau acasa Insa dintr-odata,se auzi un tipat. Cei patru cautasera sursa si descoperisera o camera. Pe jos,vazura o foaiepe care scria:”Ati patruns in taramul oglinzilor,bun venit! Aceasta e camera memoriei, in ea se reflecta cele mai importantemomente care s-au intamplat pepamant. Tot in aceasta camera e butonul care poateporni din nou timpul,insa trebuie sa platiti pentru greseala pe care ati facut-o. Peste muntii ce-I vedeti in spatele vostru, veti descoperi un castel. Numai acolo puteti gasi cheia. Dar fiti atenti! O sumedenie de capcane vi se vor arata prin munti!”  Copiii ramasesera nemiscati, insa bunicul spuse:

-Haideti, copii! Trebuie sa ajungem la castel pana la lasarea noptii!

Atunci,aventurierii plecasera spre necunoscut. Au mers ore intregi pana sa   ajunga pe varful  primului munte. Cand in sfarsit il cucerisera, gasira in varful acestuia un barbat ce statea cu spatele la ei. Cand s-a intors, copiii observara ca are ochii negurosi,strabatuti de creturi mici ce cu siguranta ascundeau secretele muntelui.

-Buna ziua, dragii mei! Ati ajuns mai repede decat imi imaginam..eu sunt portita voastra de scapare. Daca imi raspundeti corect la o intrebare, nu va trebui sa faceti fata peripetiilor ce va asteapta. Aceasta banca va va duce la castelul unde veti gasi cheia. Doriti sa va incercati norocul?

Cei patru  isi aruncasera priviri convingatoare in care parca se pusesera de acord s-a accepte.

-Da! raspunsera toti in cor.

-Foarte bine… daca veti raspundecorect, veti fi rasplatiti. Intrebare care va va ajuta sa ajungeti la castel este: Care a fost talentul ascuns al lui Vlad Tepes?

Atunci,lui Mihai ii veni imediat in minte imaginea fantomei domnitorului, cu care se intalnise in timpul calatoriei sale prin timp.

-Scria poezii! Spuse raspicat baiatul.

Misteriosul barbat facuseochii mari,fiind evident mirat ca baiatul stiuse raspunsul corect. Dar aceasta stare ii trecuse repede si, numaidecat, pocnise din degete….

În următoarea secundă, cei patru s-au trezit într-un castel cu vitralii, cu acoperișul în formă de cupolă, ca o deschizătură spre bolta infinită, asemanatoare Panteonului de la Roma, prin care coborau raze de lumină ce încălzeau ceramica de Manises, ca și cum curcubeul s-ar fi difuzat în culori calde chiar și prin cele mai mici colțuri ale clădirii. În spatele lor se afla o cutie de cadouri, ambalata grijuliu. Mihai se îndreptă sigur pe el spre cutie și o deschise plin de cutezare. Toată lumea se impacienta să găsească cheia dorită cu multă ardoare și năzuință. Acolo, nu era nici urma de cheie! Era doar un bilet: ,,Ați trecut prin multe. Nu a fost simplu. Niciodată nu e simplu. Bărbatul care v-a spus că dacă îi răspundeți corect, veți trece peste toate capcanele în drum spre cheie, nu era nimic mai mult decât un șarlatan, un mare escroc. El însuși este o capcană. Nu va încredeți in toți. Nu este aceasta destinația voastră. Nu este cheia scopul vostru, ci drumul spre cheie. Și nici cheia nu există. Suneți doar niște suflete pierdute și goale, cu amintiri de preț, în căutarea fericirii, sau poate a succesului. Nu este o destinație, ci aventura spre destinație. Și nici destinație nu există. Și poate că ăsta vă e sfârșitul. “

Cu toții erau atinși și impresionați de bilet, totuși speriați de ce va urma. Nu aveau nevoie decât de niște timp pentru a reflecta ce tocmai citiseră in bilet, nimic mai mult. Liniștea și melancolia cuprinsese încăperea. Sunt ei, fără speranță în suflet, iubitori, visători, și asta le e moartea?

Mihai ia cu el biletul, împachetând-l încet cu mâinile-i îndurerate. Fără a le spune un cuvânt celorlalți, iese din castelul grandios pentru a face o decizie relevantă. Ar fi putut să se întoarcă in secolul XXI. Ar fi putut sa rămână aici și să trăiască o viață fericită…

În spatele lui se aud pași firavi, abia de parcă pășea cineva. Era Leea; spune cu lacrimi în ochi:

—Nu mă poți lăsa așa, aici. Am nevoie de tine. Va trebui să stai cu mine. Va trebui să rămânem împreună. De ce îmi faci asta? Cu ce ți-am greșit? Vrei sa pleci de lângă mine? Fiecare cuvânt îmi frânge inima… Uită-te în ochii mei, fă-mă să ma simt vie. Fă-mă să-mi doresc să trăiesc viața așa cum trebuie traită. Vie cu plăcere! Fă-mă să mă gândesc la mare, ochii tăi fiind oceanul iar eu înecându-mă în tine. Fă-mă să trăiesc un clișeu, unul de care să nu mă mai satur. Luminează-mi mintea, luminează-mi războiul din mine, luminează-mi lumea. Plantează-mi stele în cerul ce mi-e abis. Crează-mi galaxii. Crează-mi nebuloase. Crează-mi supernove. Crează-mi un portal spre inima ta pură. Creează-mi tot ce vrei tu și tot ce nu vrei tu. Fă din mine tot ce ți-ai dorit vreodată. Dă-mi foc cu dorință, apoi stinge-mă cu un strop de melancolie, dar te rog nu mă lăsa singură. Adoră-mă. Căutarea mea s-a sfârșit. Te-am găsit pe tine, Mihai. Și nimic nu mai contează.”

Leea il privea cu lacrimi in ochi. Avea obrajii rosii ca focul si chipul curat precum roua diminetii. Mihai se intoarse catre ea, evitand contactul vizual. Isi privea varfurile pantofilor, gandindu-se ce era de facut.

Timpul incepu sa se scurga din ce in ce mai incet. Acum pentru Mihai doua minute devenisera ani lungi, nemilosi si simtea cum imbatraneste pe loc. Isi simtea tot corpul greu si dorea din suflet ca totul sa fi fost doar un vis urat. Isi dorea sa se trezeasca la realitate, isi dorea ca totul sa revina la normal. Isi atinti privirea asupra Leei si incepu sa-i vorbeasca. Mihai vorbea si vorbea, insa nu ajungea nimic la fata din tot ce ii spunea. Atunci o striga, o scutura usor si apoi cu putere, dar fata nu raspunse.

Mihai alerga speriat spre ceilalti sperand sa primeasca ajutor, insa toti ramasesera neclintiti. De undeva, din necunoscut, baiatul se auzi strigat. Era o voce grava si dominanta care il intimida pe Mihai. Apoi din ce in ce mai multe voci incepura a-l striga pe nume.

Mihai se ghemui plangand si inchise ochii. Cand s-a facut liniste, Mihai deschise ochii confuz: „Ce s-a intamplat? In ce an am ajuns?” Insa in jurul lui nu mai era nimeni care sa ii raspunda. Era inconjurat de o umbra groasa, singurul lucru vizibil fiind o cladire inalta, bine definita. Pe usa era scris cu litere intortocheate: „ORFELINATUL DE PE STRADA FRANCEZA” . Mihai inghiti in sec si il trecura fiori pe sira spinarii. Putea simti cum sute de priviri ii urmareau miscarile din intunericul ce parea etern. Trase aer in piept si se apropie de cladirea sumbra si misterioasa. Mihai era singur.

Poate daca ar fi fost acum langa el fratele sau, Calin, s-ar fi simtit mai bine si ar fi capatat curaj. Pasi usor pe treptele lucioase de marmura si se pregati sa bata la usa, cand aceasta se deschise dintr-o data, lasand in urma un zgomot asurzitor. Putin speriat de ceata profunda ce-l inconjura, se gandi sa intre in cladire. Oare ce avea sa gaseasca acolo ? Ii parea rau ca nici Calin si nici Leia nu ii erau alaturi in astfel de momente.

Cladirea era invaluita intr-o liniste desavarsita si nimic nu parea sa miste. Mihai inainta cu pasi inceti, incercand sa sfideze intunericul sinistru. Nu exista nici macar o lampa aprinsa. Panze groase de paianjen sa aflau pretutindeni. Se parea ca acea cladire fusese abandonata.

Mihai, cu privirea pierduta, striga raspicat sa vada daca in casa se mai afla cineva. Nici cel mai mic sunet nu ajunse la urechile acestuia.

« Cred ca ar fi mai bine sa plec » isi spuse in sinea lui. Se grabi sa ajunga la usa, dar aceasta se izbi de perete si bloca orice cale de iesire. Mihai incerca in zadar sa deschida usa……..era incuiata.

-Cine e acolo? Iesi afara oricine ai fi !

Nimeni nu dadu vreun semn de viata. Mihai incerca sa gaseasca un mod de a evada, dar nu reusi. Era blocat acolo pana cand urmatoarea destinatie avea sa i se arate.

«  Acesta nu poate fi sfarsitul » isi spuse Mihai cu lacrimi calde scaldandu-i ochii inabusiti de amintiri.

Intr-adevar! Nu este acesta sfarsitul! Se auzi o voce misterioasa.

– Cine este acolo? spuse speriat Mihai. Arata-te!

– Tu nu ma poti vedea, dar ma poti auzi.

Mihai era tot mai incurcat. “Cine putea fi?”

– Raspunsul de a iesi de aici este chiar in amintirile tale, continua vocea.

Dintr-o data, camera intunecoaa se lumina in doua culori: verde si rosu.

Mihai isi aminti poezia lui Vlad Tepes:

“Aceasta culoare de fistic

Te va duce in timpul interbelic,

Iar acest rosu sclipitor

Te conduce spre viitor.”

– “Viitor?”, “timp interbelic”? se gandi Mihai.

Dupa cateva minute de gandire, Mihai se indrepta spre culoarea rosie, o atinse si dintr-o data se trezi in parcul Herastrau.

– Misiunea ta nu se va sfarsi aici! Ca sa ajungi la castelul unde vei gasi cheia trebuie sa mai rezolvi o ghicitoare: “Istorie, rosu, verde, statui!”…si persoana misterioasa pleca.

Lui Mihai i se paru destul de simpla ghicitoarea. Se indrepta imediat catre lac, trecu peste pod, alerga pe cararea pietruita inconjurata de banci, pana spre locul unde erau statuile unor scriitori si erau inconjurate de trandafiri rosii cu frunze multe verzi.

– Aici trebuie sa fie! spuse Mihai increzator, in timp ce cauta printre flori.

Gasi repede o oglinda…insa nu era o simpla oglindam ,ci una magica. In ea se putea vedea un castel si o cheie.

Cand insa voi sa se uite mai atent…un om imbracat in negru ii lua oglinda din mana si fugi cu ea lasandu-l pe Mihai incremenit cu mana intinsa ca intr-un semn de ramas bun…

Primul lucru pe care Mihai s-a gandit sa-l faca a fost sa o ia la goana dupa omul in negru. Hotul oglinzii intrase intr-o casa intunecoasa si imensa. Acolo, Mihai vede o usa intre-deschisa si o lumina venind dinauntru. Intra in camera si vede un vitraliu cu un trandafir pe el. Mihai auzi aceeasi voce misterioasa:

-Misterul acesta nu va fi rezolvat asa de usor. Pentru a primi oglinda, trebuie sa imi raspunzi la o cerere. Spune-mi poezia lui Vlad Tepes!

Mihai incepu sa spuna poezia cu vocea tremuranda:

-Aceasta culoare de fistic

Te va duce in timpul interbelic

Iar acest”……. Stai! De ce trebuie sa iti spun tie poezia?

-Tine minte,nu ma poti vedea, dar ma poti auzi! Daca vrei oglinda, imi vei spune poezia!

Mihai continua:

-,,Iar acest rosu sclipitor

Te aduce spre viitor.”

Dintr-o data, Mihai auzi un zgomot puternic si sclipiri verzi si rosii au aparut de nicaieri. Oglinda se afla langa el. Inainte ca Mihai sa reuseasca sa ia oglinda de pe jos, vocea misterioasa izbucni intr-un ras puternic si zise:

-Misterul este aproape elucidat, doar cu ajutorul tau! Oglinda este din nou a ta dar degeaba!

Vocea misterioasa tacu si Mihai se apleca sa ia oglinda. Cand a ridicat-o, a vazut ca este sparta.

Dintr-o dată, oglinda a început să strălucească. Lumina verde de smarald era orbitoare , iar Mihai a ajuns într-un loc necunoscut. Era pe o colină înaltă, iar lângă colină curga lin Dâmbovița. În fața lui era o curte domnească impunătoare. Zidurile imunse de piatră ce străjuiau biserica si palatul grandios și se impuneau în acel peisaj,aveau o simplitate și o eleganță aparte. Băiatul se uită împrejurul lui și observă că era toamnă. Copacii își îmbrăcaseră veșmintele maronii. Cerul albastru de vară fusese înlocuit de un cer acoperit de nori plumburii. Razele soarelui ce odinioră mângâiau pământul, acum danseaza timide printre frunzele multicolore ale copacilor. Vântul destăinuia mistere uitate,ce nu îi rezistaseră celpsidrei neiertătoare a timpului. Mihai era uimit de această pace,liniște și armonie greu de gasit în lumea în care trăia el. În această lume totul este la fel de frumos ca în cărti. Echilibrul dintre bine și rău putea fi distrus foarte ușor,dar oamenii aveau grijă să nu afecteze acest echilibru. Șirul gândirii i-a fost întrerupt de aceeași voce misterioasă.

Poezia lui Vlad Țepeș trebuie înțeleasă si folosită pentru a dezlega misterul. Zise vocea cu o tentă de amuzament în glas și apoi începu să râdă. Râsul se stinse ușor și Mihai rămase din nou singur.

El văzu cum de sub covorul de fruze veștejite apare timid, dar triumfător un trandafir rosu. Pe una dintre petalele lui era ciobul lipsă al oglinzi. Mihai fugi către trandafir, dar înainte să ia partea lipsă a oglinzii magice, trandafirul se ofili și ciobul dispăru. Oglinda a început să stralucească din nou si Mihai se regăsi într-un loc și mai ciudat ca cel anterior. Locul ciudat parea o padure, uitata de lume. Acesta nu zarea nicio carare, doar buruienile isi duceau traiul prin acea zona. Auzi din nou vocea misterioasa:

-Poezia…vad ca te descurci bine. Inca putin si misterul va fi elucidat!

Mihai nici nu apuca bine sa se gandeasca la vorbele misterioase ale vocii si oglinda incepu sa straluceasc. Evantaie de culori l-au invaluit pe baiat si acesta cadea, cadea in gol.

Cand a aterizat, avea o impresie ciudata ca nu era in prezent. El vedea cum strazile in loc sa fie impanzite cu masini moderne, erau presarate cu trasuri. Cand se uita imprejur era la Piata Unirii si incerca sa isi de-a seama in ce an era. L-a oprit pe un baiat de varsta lui si l-a intrebat:

– Hei, tu, si arata cu degetul spre baiat, in ce an suntem?

-In anul 1875.

Mihai o lua usor spre casa unde stia ca locuise o ruda indepartata de-a lui. Cand intra in casa, acesta auzi un bubuit, desi casa era goala, fara obiecte, fara mobila, fara nimic. Cand urca la etaj, caci era o casa a unui boier si avea loc sa adaposteasca un cartier de oameni, mai pe scurt era un conac. Urca scarile si observa o usa intredeschisa. Din incapere o lumina verde isi facea loc timida si ii mangaia usor chipul speriat al lui Mihai. Cand intra in camera usa se inchise dupa el, mai precis se izbise cu o bubuitura de toc.In mijlocul camerei se afla o fata blonda cu ochii verzi, rautaciosi. Mihai strangea in mana plin de emotie, oglinda.

Fata părea foarte supărată, aproape că ardea de furie.

-Bănuiesc că ți-ai dat seama deja.

-Ce să îmi dau seama? întreba Mihai

-Că nu vei reuși singur. Toate ghicitorile, toate misterele pe care trebuie să le dezlegi. Viitorul Bucureștiului se află pe umerii tăi, și nu vei reuși sa îl salvezi dacă ești singur.

-Prieteni? Familie? Le-am pierdut pe toate. Nu mai am pe cine să mă bazez.

O lacrimă gingașă și firavă curse pe obrazul palid al lui Mihai. Fata cu ochii verzi ca smaraldul a incercat să îl calmeze, dar nu a reușit.

-E greu, zise Mihai, foarte greu să te descurci singur fără ca nimeni să îți fie alături, doar oglinda care m-a îndrumat în această călătorie încâlcita, dar acum este spartă…

Chipul fetiței răutăcioase incepu să se lumineze, parcă nu mai era asa supărată.

Deodată, oglinda începu să străluceasca cu reflexii roșii și verzi, iar baiatul se trezi….

Ca și alta data,într-un București al viitorului care,spre surprinderea lui,era o dezamăgire desăvârșită.În jurul lui,cârduri de oameni roiau pe lângă el,captându-i atenția.Chipurile tuturor erau luminate puternic de ecranul telefonului.Fiecare persoană avea o față morocanoasă întipărită,ochii sticloși devenind nepăsători.Lipsa lor de comunicare și de dragoste îl întrista pe copil,iar amintirile lui împreună cu prietenii săi îi inundau deodată inima.Văzduhul înnorat,cuprins de nori negri si grei,parcă le oglindea supărarea.Oare chiar asta să fie povestea Bucureștiului? Deodata,gândurile sumbre fuseseră întrerupte de un fum inecăcios ce-l străbătea nemilos.Acesta se ridică spre cer,lăsând în urma sa cărti arse,iluzii pierdute.

Oamenii care mergeau precum ar fi fost teleghidați de telefoane,nu aveau nicio reacție,singurele zambete pe care si le adresau unul altuia,erau cele virtuale.

În spatele acestei tragedii cumplite,o rază firavă de lumină iubitoare,ce abia mai rezista,se observa dinauntru unei clădiri înalte si puternice.

Cum văzu,Mihai alergă,plin de speranță,către locul misterios.Împinge ușa de lemn putrezit,și din spatele ei,apare un tablou melancolic,învaluit de neliniște si tristețe.Înaintă,iar pagini destrămate îi foșneau pe sub picioare.Colțurile ingălbenite de vreme își făceau apariția încetișor.Era de-a dreptul dezolant,cum oamenii au acceptat înlocuirea cărților și neglijarea culturii,în schimbul unor aparate electronice cu efect manipulator asupra ființelor umane.Cu lacrimi în ochi,Mihai ia în mâini o carte rupta,cu doar câteva pagini atârnânde,și începe a citi: “Istoria este nisipul care rămâne în clepsidra timpului”.Pe parcurs ce citea acest citat,apăru ca prin magie,clasica ghicitoare de unde a pornit totul:

„Această culoare de fistic

Te va duce în timpul interbelic,

Iar acest roșu sclipitor

Te conduce spre viitor”

Până și oglinda începu să strălucească într-o lumină difuză,învăluită de tristețea acelei panorame.

Privi oglinda, si ca pe o panza cinematografica, se derulau in fata lui imaginile celor dragi: bunicul, Calin, Leia, Dorulet, dar si aventurile prin care trecuse in calatoriile in timp, intalnirile cu faimosii scriitori si mai ales ghicitoarea lui Vlad Tepes.

Stia…Ca, intr un cub rubik, daca toate fatetele vor corespunde, va avea cheia ghicitorii.

Oamenii mergeau cu privirea in tablete, telefoane, ignorand chipul bland al copilului. Acel cer senin , de un albastru intens si plin de liniste, acel cer stiut de Mihai, cusut ca un petec pe inima lui, era acum descusut de atmosfera fara speranta . Cladirile inalte, zgariau nemilos bolta vazduhului, patrunzand ca niste talhari pe taramul ingeresc. Vedea cum trecutul isi pierdea picatura de viata, ce se izbi rasunator de asfalt, indurerata, cerand ajutor. Numai Mihai putu auzi sunetul sfasietor. Totul se pierduse…Amprentele de memorie lasate de stramosii nostri, care si-au varsat picaturile de sange pline de neinfricate pe sabiile stralucitoare ale inamicilor, ca noi sa traim in pace, acum erau sterse cu radiera nepasarii din sufletul tuturor.

Mergand pe acele strazi cu aer rece si sobru, incerca sa intrerupa pe cineva din firul tehnologiei, un barbat de varsta mijlocie, cu o fata parca incremenita.

Omul cu ochii blanzi se uita la el ciudat, de parca nu-l intelegea.

Desi barbatul din fata lui parea ca are ochii senini de un albastru deschis precum  cerul pe care il stia odata, nu transmiteau nimic. In fata lui statea o inima goala, pierduta, un bucurestean cum nu intalnise in nici una din calatoriile sale in timp.Cat de mult ii lipseau bunii lui prieteni !

Lumina oglinzii devenea din ce in ce mai palida, devenind un amestec de nuante difuze, goale, ghicitoarea rasunandu-l in minte negasind nicio scapare din acest loc parasit de spirit ce ii fusese candva cetatea copilariei.

Strazile aglomerate de suflete tacute fusesera odata invaluite de lumina, de glumele oamenilor, discutii aprinse si spiritul fiecarui om ce nu se lasa niciodata invins de greutatile vietii.

Casele vechi din centru, au fost inlocuite de niste cladiri noi, ce au fost parasite de acel caracter vechi fantastic.

Cand baiatul ddadu de ruinele Curtii Vechi, un nor cenusiu de tristete ii ineca sufletul.Era uimit de atitudinea rece a oamenilor ce parca se intensifica din minut in minut, ignorandu-se pe sine si pe cei din jur.Cum ar putea zbura din acest univers?

Macinat de intrebari,pierzandu-se in propriile ganduri isi aduse aminte de cuvintele din poate cea mai frumoasa povestire pe care o citise, A patra inima de Mircea Cartarescu … Cartile sunt asemenea unor fluturi.De obicei stau cu aripile lipite, asa cum se odihnesc fluturii pecate o frunza […] cand deschizi o carte,ea zboara.Si tu odata cu ea.

Rosti  citatul cu voce tare si cativa adolescenti cu ochii plini de speranta il inconjurara si fara sa il lase sa aiba vreo reactie unul dintre ei se incumeta sa vorbeasca:

-Tu esti,tu esti cel care va salva Bucurestiul,tu esti cheia! Arata baiatul cu degetul impunator spre Mihai.

-Stai asa,va cunosc, sunteti copiii de la orfelinat!Cum de nu ati fost afectati?intreba uimit Mihai.

Unul dintre orfani, cu chip de copil, dar privire de om matur, ii raspunse:

-Ca orfani,cartile erau singura noastra alinare,nu puteam renunta la asta asa ca am pastrat mereu, cu noi, pe unde ne-a purtat destinul, ultima carte care ne-ar putea da cheia salvarii acestui univers : Poveste de Bucuresti. Dar trebuie sa gasim cartea, sa in coperta ei verde cu nuante de rosu se afla …..si

Cuvantarea baiatului fu repede intrerupta de o alta fetita increzatoare, care spuse:`

-Aceea este cartea! Cartea a fost furata. Cartea contine toata isoria acestui oras. Contine zambetele, bunatatea, respectul fata de inaintasi, valorile adevarate care candva ghidau acest oras luminos. Acolo se afla cheia acestui labirint, bucata lipsa din oglinda si cheia salvarii acestui oras gri, fara suflet!

Mihai intelelese acum ca misterul poate fi rezolvat.  Privea oglinda care incepuse sa capete reflexii cat mai vii, stia ca doar cu ajutorul prieteniei isi poate recupera prietenii, ca doar cu ajutorul locuitorilor orasului, orasul poate fi salvat… Deodata stia atat de multe…. Si erau atat de multe de facut…

Invaluiti de un val de speranta,  bobocii acestei societati ce se credea pierduta pe veci, pornira spre ruinele Curtii Vechi.