Poveste de București – Capitolul 4

scoala gimnaziala 95 - poveste de bucuresti
Poveste de București – Capitolul 5
October 14, 2017
spiru haret - poveste de bucuresti
Poveste de București – Capitolul 3
October 16, 2017

Poveste de București – Capitolul 4

nicolae iorga - poveste de bucuresti

Ieșiră buimaci din tunel și se îndreptară extenuați către casă… Erau atât de obosiți, încât nu mai reușeau să pună cap la cap toate lucrurile… Odată ajunși acasă, s-a prăbușit în brațele somnului, fără să mai știe de ei.

A doua zi, Mihai s-a trezit în patul său, amețit și confuz… Își aducea aminte vag că, la un anumit moment dat, îl pierduse pe fratele lui, așa că primul lucru pe care l-a făcut a fost să se ducă în camera lui Călin, să verifice dacă e acolo… Spre fericirea sa, l-a găsit în pat, dormind. La micul dejun, când a venit Călin la masa, l-a luat în brațe și i-a spus că-l iubește. Și-au povestit dintr-o suflare aventurile pe care le trăiseră, și s-au bucurat că au trecut împreună prin asta. Mai rămăseseră de lămurit cuvintele bunicului, spusese ceva despre „sfârșitul călătoriei” pentru el, iar băieții erau nelămuriți. Cum era sâmbătă și nu aveau școală, Mihai s-a hotărât să îi facă o vizită și l-a luat pe Doruleț-pisoiul cu el.

A ciocănit la ușă, iar bunicul l-a primit călduros, i-a oferit o ceașcă cu ceai de mușețel, preferatul băiatului. Totul părea în regulă, iar el s-a gândit că nu are rost să-l mai tulbure pentru vreo închipuire. După aceea, s-au dus în biblioteca imensă a bunicului să citească, îndeletnicire pe care o adora. În căutarea uneia captivante, a dat de una, ascunsă în spatele bibliotecii, neatinsă de ani buni, îmbrăcată într-o copertă din lemn de nuc prăfuită, pe care Doruleț își făcuse culcuș. Mihai a descoperit că acolo se povestea despre oameni care se presupune că au călătorit în timp. Brusc interesat, copilul a descoperit extraordinar: o hartă misterioasă.

Fără a-i spune ceva, Mihai și-a luat rămas-bun de la bunicul său și s-a dus acasă, nerăbdător să-i o arate lui Călin. Fratele lui era în camera lui și citea o carte despre extratereștri.

-Călin, Călin! Am găsit harta unei comori în biblioteca bunicului! Vrei să o căutăm împreună?

-Sigur! Hai să vedem, arată-mi harta!

O examinară împreună, iar locul indicat era în Parcul Carol. Mihai a luat 100 de lei, două sticle mici de apă și 4 sandvișuri cu cașcaval și șuncă, în caz că li se face foame.

Copiii au luat RATB-ul până aproape de Parcul Carol. Ajunși aici, au inspectat harta încă o dată și au văzut că drumul lor duce la Mausoleul Eroilor Neamului. Au urcat treptele acestuia și au găsit, în spatele edificiului, un mormânt deschis, acoperit cu tufe… Nu era unul normal, așa cum băieții mai văzuseră, ci era un pasaj secret, care ducea în niște tuneluri straniu luminate cu torțe. Călin a spus:

-Mihai, ai adus o lanternă?

-Nu, dar am telefonul, a zis Mihai. Ne putem aventura, dacă nu ți-e teamă.

Amândoi au pășit în necunoscut…

După câțiva metri parcurși în tunel, cei doi băieți au auzit un sunet straniu, ce părea că se aude de undeva, de departe, din celălalt capăt al tunelului. Călin era puțin speriat, dar Mihai i-a spus că îl va proteja. Cu cât se apropiau de capătul tunelului, sunetul se auzea din ce în ce mai tare. Călin se oprise, fiindu-i frică să mai înainteze, și se dădu doi pași înapoi, se întoarce și vede o umbră mai mare de două ori decât cei doi băieți.

-Mihaaaaai, o umbră uriașă mă urmărește! a strigat băiatul.

-Cred că ți s-a părut, spuse Mihai, fără nicio teamă, iar Călin nu a reușit, cu niciun chip să-l convingă. Doruleț părea și el foarte speriat.

Băieții își continuară drumul, iar acel sunet straniu se auzea din ce în ce mai tare. Părea să fie un țipăt de om matur. Cei doi au crezut că este strigătul Soldatului necunoscut, cel căruia îi este închinat monumentul. Câțiva pași mai încolo, văzură – amândoi, de data asta – umbra care părea a fi fantoma Soldatului necunoscut. Părea că le face semn să o urmeze. Au început să o urmărească și, ajunși la trepte,se încumetară și coborâră: erau 148. La capătul acestora, au găsit o cameră luminată cu verde. Fantoma dispăruse.

Cei doi frați au rămas puțin pe gânduri, fără să știe dacă să intre sau nu în camera verde. Dintr-odată, urletul straniu se opri. Mihai păși în cameră, trăgându-l și pe Călin după el, iar acolo au văzut o bilă turcoaz, care lumina puternic camera, într-o lumină verde. Atrași ca de un magnet, băieții au atins-o în același timp și, în următoarea secundă, urletul reporni. Călin se sperie și scăpă bila din mână, iar Mihai o puse rapid în buzunar și amândoi porniră în fugă spre ieșirea tunelului.

Odată ieșiți din tunel, s-au îndreptat către cea mai apropiată stație de metrou, cu Doruleț în brațe. Trebuia să-i povestească repede bunicului toată istoria, iar acesta îi rugase să fie acasă până la ora 15:30. Erau, deci, în mare întârziere, când metroul se opri brusc, fără motiv, între stații. Bila turcoaz sări din buzunarul lui Mihai, iar cei doi frați au început să o caute cu înfrigurare.

Deja exasperați, la deschiderea ușilor, băieții au văzut un om fugind cu ceva luminos în mână, așa că l-au urmărit, în speranța recuperării bilei. Omul a ieșit din stația de metrou și s-a îndreptat către Parcul Tineretului, iar copiii nu au reușit să-l prindă deoarece, odată ajuns la Sala Polivalentă, pierdut în mulțimea care intra la un spectacol… Copiii se simțeau însă supravegheați și știau că hoțul e aproape. Cerul începuse să se întunece, iar luna li se părea băieților obosiți de culoarea bilei: era turcoaz.

Mihai se gândi să joace la cacealma și strigă:

-Gata acum, Călin, nu are rost, mergem acasă!

-OK,zise fratele, înțelegându-i jocul.

Hoțul a ieșit din ascunziș, vrând să profite de greșeala fraților, și Mihai i-a pus o piedică de maestru. Omul  a rămas inconștient la pământ, iar băieții au rupt-o la fugă spre casă. Era încă devreme când i-au povestit bunicului toată istoria, iar acesta a analizat cu atenție bila turcoaz. Trecuseră prin multe împreună, iar el și-a dat seama cât de multe pot afla băieții acum, având o posibilitate de a călători în timp atunci când își doresc, nu la întâmplare. Le-a spus că trebuie, neapărat, să vadă Casa Poporului și să-i afle povestea, așa că planul pentru a doua zi părea deja făcut.

Dis-de-dimineață, Mihai, Călin și Doruleț au ajuns la Casa Poporului. Reușind să treacă de paznici, au pornit spre subsol. Astfel, au ajuns acolo unde erau catacombele. Pe doi pereți paraleli, Călin a observat niște urme ciudate scrijelite pe perete, iar Mihai și-a dat seama că au fost făcute cu mult timp în urmă. Au pus amândoi mâna pe bila turcoaz, dorindu-și să afle mai multe despre acele urme, și s-au teleportat în trecut. Astfel, au ajuns în 1982, în anul în care au început demolările „Cartierului Dărâmat”, care se numea, pe atunci, Cartierul Uranus.

Au văzut cum o mulțime de familii – bunici, părinți și copii de toate vârstele – erau evacuate din casele lor de militari, din ordinul lui Nicolae Ceaușescu. Cei doi băieți învățaseră la istorie despre lucrurile astea, dar nu-și închipuiseră niciodată câtă durere adunaseră oamenii aceia… Și, astfel, și-au dat seama ce viață bună duc ei, comparativ cu viața pe care o duc alte familii, cărora li s-au ruinat visele.

Nemaiputând privi suferința acelor oameni, frații au atins din nou bila și au înaintat un pic în timp, până în momentul în care construcția Casei Poporului începuse. Foarte curioși, au pornit direct spre locul unde, în vremea lor, erau semnele de pe zid… Acolo au auzit doi zidari, pe nume Anca și Ștefan, cum discutau despre cum sunt foarte mândri că au fost aleși să construiască catacombele. Cei doi frați au mai înaintat un pic în timp, pentru a vedea următoarea etapă de construcție. Dar au ajuns exact în momentul în care militarii, din ordinul lui Ceaușescu, îi sacrificau pe cei doi zidari, deoarece știau prea multe planuri ale lui, despre catacombe și tuneluri.

Aceștia au fost zidiți în cei doi pereți, puși față în față, ca să se uite unul spre altul.

Afectați de cele văzute, Mihai și Călin s-au întors în prezent. Dar atunci și-au dat seama că nu erau singuri: fantomele Ancăi și a lui Ștefan i-au așteptat.

Copiii s-au speriat și au început să alerge spre ieșire, însă fantomele i-au rugat să aștepte, pentru a le putea spune întreaga poveste. Aceștia le-au ascultat pe fantome, chiar dacă erau speriați. S-au luat de mână și i-au rugat pe Anca și pe Ștefan să nu le facă niciun rău. Fantomele le-au explicat că nu vor decât să fie ajutate de cineva. Fata a zis că i-a mai rugat de nenumărate ori pe paznici să o ajute, însă aceștia s-au speriat și au plecat.

-Noi am fost sacrificați fără vreo vină… Am aflat despre planurile lui Ceaușescu din greșeală. Căutam o copie a schițelor pentru catacombe și am găsit un document  oficial. Atunci ne-au văzut paznicii și ne-au raportat. Sentința noastră a fost condamnarea la moarte, deși am jurat că nu vom spune nimic. Dar nu am fost ascultați, a povestit Ștefan.

-Ne pare rău pentru voi, dar cu ce vă putem ajuta?

-Ne dorim cel mai mult să știm ce s-a întâmplat cu familiile noastre… pentru că noi nu putem ieși din subsol… deși am vrea, a spus Anca. Dar voi cum vă numiți?

-Noi suntem Mihai și Călin. Avem 13 și 11 ani!

-Am crezut că dacă ne-ați văzut în trecut nu vă va mai fi frică de noi. Ne veți ajuta, vă rugăm? au întrebat fantomele.

-Desigur, dar cum? a zis Călin.

-Dacă vă întoarceți în timp, ați putea vedea ce s-a întâmplat cu ei.

-Bine, a zis Mihai. Vom încerca.

Cei doi frați au atins bila și s-au gândit la familia Ancăi și s-au trezit în fața casei părinților ei. Aflaseră că Anca dispăruse și au căutat-o peste tot, dar în zadar. Nu au aflat niciodată adevărul. Mihai s-a strecurat sub un geam și a  ascultat-o pe mama Ancăi cum se ruga să o găsească bine și în viață. Și spunea cât de mult o iubește și că îi este dor de ea. Copiii s-au întors în prezent și i-au povestit Ancăi ce au văzut.

-Vă mulțumesc mult că m-ați ajutat!

-Cu plăcere! Acum vom merge să vedem și ce s-a întâmplat cu părinții lui Ștefan.

S-au întors din nou în timp și i-au găsit pe părinții lui Ștefan, care se jucau cu o fetiță mică. Și-au dat imediat seama că este fetița lui Ștefan. Au înaintat repede în timp și au ajuns la momentul în care fata lui Ștefan a intrat la facultate. După aceea, copiii s-au întors și i-au povestit lui Ștefan ce au aflat. Anca și Ștefan le-au mulțumit băieților și au dispărut. Copiii s-au întors acasă, pentru că a-i povesti bunicului lor întreaga poveste a vieților strivite sub uriașa clădire.

Pentru următorul popas, bunicul le-a spus băieților despre Fortul 13. Ar fi mers și el cu ei, dar se temea, după ultima lui călătorie la Turnul Colțea… Așa că Călin și Mihai au ajuns singuri într-o fortăreață misterioasă.

Locul era înfiorător, iar Călin se tot ascundea în spatele lui Mihai. Au bătut la ușă, dar nimeni nu le-a răspuns, așa că Mihai a apăsat pe clanță, ușa s-a deschis, iar Doruleț a pășit primul. Au cercetat băieții cât au cercetat, dar și-au dat seama că nimeni nu este în fort. Deodată, Călin a strigat:

-Mihai, am găsit o tăbliță pe care scrie Fortul 13!

-Ia s-o văd, s-a repezit fratele său. Să nu uităm că Fortul 13 are o istorie foarte palpitantă!

Și copiii și-au amintit tot ce citiseră: este un monument istoric aflat pe teritoriul satului Jilava, construit întocmai după planurile generalului Henri Alexis Brialmont, ca parte din Cetatea Bucureștiului, centura de apărare, cu forturi și baterii care înconjoară inelar Bucureștiul. A fost unul dintre cele mai crunte locuri din România, folosit drept închisoare politică prima dată după răscoala din 1907. După cel de-al Doilea Război Mondial, fortul a fost cedat Ministrului de Interne.

Mihai și Călin au auzit, deodată, niște pași. Venea paznicul. Au început să fugă, sperând să găsească o ascunzătoare. Au cotit după un colț, iar acolo era beznă totală. Chiar în momentul când li s-a părut că văd niște ochi strălucind în întuneric, s-a deschis o trapă și băieții au căzut într-un tunel secret. Au luat o torță de pe perete și au observat că acolo scrie ceva: „Drumul îl veți găsi, dar cu noroc veți trăi”. Era semnat cu sânge, ceea ce îl făcu pe Călin să împietrească de frică, însă Mihai era hotărât și curajos. Au mers mai departe și, deodată, și-au dat seama că erau înconjurați de uși, în spatele cărora se găseau prizonieri… Erau în anul 1875 și peste tot erau oameni torturați, închiși în celule mizerabile. Era un loc unde cu siguranță nu voiai să ajungi, nici măcar într-o călătorie în timp.

Deodată, s-a auzit un zgomot ciudat, ca niște pași vătuiți, precum au lui Doruleț. Dar nu era el, căci sunetul venea din perete… Copiii știau o legendă despre o fantomă care bântuia pe acolo…

Deși speriați, Mihai, Călin și Doruleț au intrat într-o cameră întunecată, unde au văzut o piatră strălucitoare ce scrijelea singură pe perete. Mihai și Călin se cutremurară. Dintr-odată, piatra a căzut și a încetat să mai strălucească. Lumina pietrei părea să se fi transferat unei umbre cu formă umană. Călin leșină. În scurt timp, umbra lăsă locul unui om îmbrăcat în haine zdrențuite, plin de tăieturi și a cărui voce avea un tremur înfricoșat.

Doruleț atacă stafia, dar… căzu dincolo de aceasta.

-Ccccine ssssunteți voi? rosti stafia.

-Numele meu este Mihai, iar acesta este fratele meu, Călin.

-De ce am trecut prin tine? întrebă Doruleț, care părea să-și fi recăpătat glasul.

-Corpul meu a fost îngropat în 1956.

Călin începu să-și revină.

-De ce bântui aceste locuri? întrebă el curios și rușinat de slăbiciunea lui.

-Am jurat să nu părăsesc Fortul 13 până când toți cei închiși aici vor fi eliberați.

În bezna încăperii, răzbătu scârțâitul bubuitor al deschiderii unei uși grele de metal.

-Treceți prin peretele din dreapta, le șopti stafia.

-Dar noi nu suntem asemenea ție, spuse Călin.

-Faceți cum vă spun.

Copiii au trecut prin perete fără să-l simtă, și s-au trezit în hol, înconjurați de paznici.

Cei doi frați erau îngroziți. Nu mai era nicio scăpare.

Dar deodată s-a auzit un sunet ciudat, iar betonul de pe jos s-a rupt, formând o peșteră, în care cei doi frați au căzut.

După aceea, ei s-au decis să se uite în jur, ceea ce era cam greu, deoarece era chiar beznă în peșteră. Dar atunci ei au văzut fantoma cea prietenoasă, care le-a zis că a produs cutremurul, special ca să-i ajute să scape.

Apoi, fantoma i-a ghidat pe cei doi frați afară din peșteră, copiii au atins bila turcoaz și au plecat de acolo, revenind în casa bunicului, căruia i-au mulțumit pentru recomandarea făcută: Fortul 13 era un loc cu o istorie fascinantă!

După ce apele s-au mai liniștit în urma ultimelor aventuri, Mihai și Călin au decis e timpul să treacă peste ultima sperietură și să întrerupă monotonia în care intraseră.

O călătorie la Cimitirul Belu părea o idee excelentă pentru asta. Este un loc destul de vast, cu o istorie semnificativă, cu o arhitectură deosebită a pietrelor funerare. Băieții auziseră că în acest cimitir sunt înmormântate multe personalități din România, așa că au decis că trebuie vizitat.

Odată trecuți de poarta cea mare, Mihai, Călin și Doruleț au simțit un fior de nedescris… Locul părea a avea o altă înfățișare, diferită de ceea ce văzuseră în fotografii… Întunericul domnea peste tot, iar copacii aveau forme înspăimântătoare. La câțiva pași de mormântul marelui istoric Nicolae Iorga (pe care copiii doriseră foarte mult să-l găsească), se afla un copac extrem de ciudat, cocoșat de povara timpului. La prima vedere, părea un arbore ca oricare, dar, odată ce s-au apropiat, băieții au văzut o sclipire în scorbura sa.

Făcându-și curaj, Călin s-a apropiat și a băgat mâna în scorbură, nevenindu-i să-și creadă ochilor: găsise Marele Ceas al Timpului, despre care le povestise, demult, bunicul!

Băiatul a pus ceasul în buzunarul său și a alergat spre fratele lui, luându-l de mână.

-Uite, Mihai, ce am găsit! a spus el fericit, arătându-i ceasul.

Odată atins de amândoi copiii, într-o fracțiune de secundă, ei au fost teleportați în cealaltă parte a cimitirului… Ceasul, despre care bunicul le spusese că aparținea fraților Adrenalină, se comporta exact ca și bila turcoaz a băieților. Ei se găseau acum într-un timp pe care nu-l cunoșteau… Puțin confuzi, ei s-au uitat în jur și au văzut un băiat și o fată, care stăteau triști pe o bancă, în fața unui monument pe care scria „Familia Adrenalină”.

Ei erau! Mihai și Călin s-au îndreptat către Fly și Mira, care plângeau la mormântul bunicii lor, Elena. Odată așezați pe banca veche de metal, Mihai a întins către Fly ceasul găsit de fratele său:

-Cred că acesta vă aparține, a spus Mihai cu voce joasă.

Bucuroși de întâlnirea și de ajutorul nesperat, frații Adrenalină le-au povestit noilor prieteni despre aventurile lor. Apoi, fascinați de magia ceasului, toți cei patru copiii au hotărât să să viziteze împreună restul cimitirului, folosind ceasul fermecat și bila turcoaz. După ce au vizitat întreaga Alee a Scriitorilor, în diferite timpuri, copiii s-au împrietenit și și-au promis că, orice ar fi, se vor mai întâlni. Doar aveau acum instrumentele necesare: Marele Ceas la Timpului și bila turcoaz păreau părți ale aceluiași mecanism, care le permitea să călătorească în timp și spațiu. Îmbrățișându-se călduros, copiii s-a întors fiecare în timpul lor, pregătiți să-și trăiască, mai departe, aventurile.

Câteva zile mai târziu, Mihai avea de scris un eseu despre Ateneul Român. Pentru că descoperise acum cât de ușor poate călători în timp, băiatul s-a gândit că n-ar fi rău să folosească bila turcoaz, pentru a vedea cu ochii lui poveștile care se spuneau despre acest faimos edificiu. Nu a trebuit decât să-i propună lui Călin o nouă aventură, pentru a el să sară în sus de fericire.

Împreună cu Doruleț, copiii au ajuns în 1886, pe vremea când se construia Ateneul. Pe străzi se striga: „Dați un leu pentru Ateneu!” Mihai și-a amintit că, într-adevăr, clădirea impunătoare s-a ridicat dintr-o subscripție publică, în urma organizării unei loterii naționale, în care s-au vândut 500.000 de bilete, fiecare în valoare de 1 leu.

Curios și entuziasmat, Călin a vrut să vadă și ce s-a mai întâmplat apoi, după ce construcția a fost terminată. Au atins bila turcoaz și au călătorit în timp până în anul 1958, când s-a organizat primul Festival Internațional „George Enescu”.

Mihai a fost teribil de încântat, dar Călin s-a plictisit grozav, deși el își dorise să ajungă acolo. A ieșit din sală și s-a rezemat de un perete, care a crăpat puțin… dar, din fericire, nu a pățit nimic. La un moment dat, băiatul a văzut o umbră venind spre el și a intrat în sală, pentru a-i cere ajutorul fratelui său.

-Mihai, ajută-mă, vine cineva după mine!

-Încetează, Călin, nu e nimeni! Vrei să mă faci să ies de aici, să pierd festivalul?

-Nuuu, nu glumesc! Vino să vezi!

Mihai a cedat cu greu, dar a ieșit după el. Câteva minute mai târziu, Mihai i-a spus, agitat:

-M-ai mințit! Știam eu că nu trebuie să te cred! Și a intrat înapoi în sală.

Exact în acel moment, umbra a venit mai aproape și l-a furat pe Călin.

Băiatul striga după ajutor, Doruleț mieuna grozav și-l zgâria pe atactor, dar nimeni nu părea să-i audă. Până la urmă, Mihai i-a recunoscut vocea din sală și a alertat pe toată lumea. Spectacolul s-a oprit, a fost chemată poliția și hoțul a fost capturat.

Speriați, băieții au pus repede mâna pe bila turcoaz și s-au întors în vremurile lor, la casa bunicului, căruia i-au povestit totul, cu sufletul la gură.

– Bunicule… n-o să crezi ce s-a întâmplat!…

– Ce?!

– Păi, Călin a fost furat de un hoț, după care a trebuit să chemăm poliția…

– Cum?! Voi vă dați seama prin ce pericol ați trecut?

– Da, dar…

– Niciun „dar”, puteai să nu îl mai vezi pe Călin niciodată! Trebuia să stați împreună.

– Ne pare rău!

-Bunicule, suntem teferi acum, s-a străduit Călin să-l liniștească.

-Da, am trecut printr-o spaimă grozavă, dar totul e bine. Momentul care m-a impresionat cel mai mult a fost atunci când un băiat de vârsta noastră a cântat la vioară „Rapsodia română” a lui George Enescu, și-a amintit Mihai încântat. Să știi, bunicule, că vreau să învăț și eu să cânt la vioară!

Odată întorși acasă la ei, Mihai a fost curios să vadă ce-i rezervă viitorul, deși bunicul îl avertizase că ceea ce va vedea este doar o posibilitate… totul depinde de fiecare alegere pe care o face… în fiecare zi. Așa că băiatul a pus mâna pe bila turcoaz și viitorul i s-a arătat, pentru câteva secunde.

După câțiva ani, Mihai își va împlini visul de a cânta la vioară. Prima sa lecție va fi curând, la 13 ani, pe data de 09.09.2017. Cu timpul, va învăța să cânte la vioară și, pentru asta, părinții l-au dus la o doamnă mai în vârstă, pe care o chema Ioana Ursea. Era cea mai dură profesoară de vioară, dar toți copii aveau rezultate excelente, după 2 ani de învățat, cum a fost și cazul lui Mihai. La vârsta de 15 ani Mihai va merge pentru prima dată pe scenă. Și, de atunci, va începe cariera de violonist a lui Mihai!

Întors în dormitorul lui din prezent, băiatul a adormit cu surâsul pe buze. Îi plăcea cum arăta acest viitor posibil.

Într-una din următoarele zile, într-o discuție cu bunicul, copiii au aflat că cele mai înfricoșătoare legende ale Bucureștiului se învârt în jurul ruinelor Mănăstirii Chiajna. Aici s-au întâmplat multe crime, dispariții stranii și boli groaznice. Toate au fost puse de localnici pe seama bisericii abandonate, în ultimele două secole, imediat după ce a fost construită. Pentru a ajunge la o această mănăstire, vizitatorul trebuie să calce pe cadavre, pentru că ruinele ei se află în imediată vecinătate a două cimitire.

Ridicată de domnitorul Alexandru Ipsilanti, în jurul anului 1775, fapt este consemnat de documentele istorice ale vremii, Mănăstirea Chiajna a fost folosită pe post de fortăreață în care  s-au adăpostit locuitorii din zonă, fiindcă le era frică de năvălitori. A fost bombardată de turci la 1814, iar după 1821 a fost părăsită definitiv.

Interesați de subiect, Mihai și Călin au atins bila turcoaz și s-au trezit în întunericul subteran al mănăstirii. Când au ajuns la un capăt al tunelului, Doruleț le-a apărut în față, spunându-le:

-Aveți grijă! Unde o să ajungeți acum nu prea o să vă placă…

-Ce vrei să spui, Doruleț? a întrebat Călin.

-Este un loc puțin cam înfricoșător, dar foarte interesant.

Înspăimântați, copiii au tot mers, până au putut vedea întraga mănăstire. Deodată, o fantomă a apărut în fața clădirii. Speriați, cei doi frați au luat-o la sănătoasa, dar fantoma le-a zis:

-Credeam că vreți să știți povestea acestul loc, dar m-am înșelat!

Nedumeriți, copiii s-au întors și au întrebat-o:

-Nu vrei să ne faci rău?

-De ce aș vrea asta? Deci, vreți să ascultați povestea Mănăstirii Chiajna sau nu?

-Știm câte ceva, s-a lăudat Mihai. Ne-a spus bunicul, am mai citit și noi…

-Nu știți însă nimic despre blestemul clopotului, a glăsuit fantoma. Mănăstirea este blestemată din cauza faptului că, în urmă cu câteva sute de ani, clopotul a fost dat jos, de frică să nu fie reperată ușor de otomanii care trebuiau să atace. El a fost aruncat în Dâmbovița și, după ceva timp, o familie l-a dezgropat, l-a vândut și s-a îmbogățit. Mare păcat s-a făcut! Se spune că uneori clopotul încă se mai aude bătând, și este adevărat, deoarece și eu l-am auzit. Nu sunt singur aici, mai sunt și alte fantome, cărora le place să sperie oamenii în moduri misterioase și bătând clopotul.

După ce au auzit cuvintele fantomei, băieții au rămas pe gânduri:

-De ce ai vrut să ne povestești nouă asta? spuse Călin.

-Știu că voi ați găsit o modalitate de a călători în timp, răspunse fantoma. Reușisem și eu asta, dar când am ajuns aici am rămas blocat. Am așteptat sute de ani și mi-am pierdut speranța că voi mai pleca de aici. Cu timpul când am devenit fantomă, am început să bântui locul.

-Atunci vino cu noi și te vom duce în viitor.

-Nu mai pot călători, sunt fantomă, am murit. Singurul mod în care mă puteți salva este să vă întoarceți în același moment în care am ajuns eu și să mă scoateți de aici.

-Atunci asta vom face, au răspuns ei și au pornit.

Exact după ce au reușit să-l găsească, Mihai și-a dat seamă că s-ar putea să fac o greșeală:

-Dar…

-Dar ce?

-Dar dacă îl salvăm, Mănăstirea Chiajna nu va mai deveni bântuită, nu vom mai merge acolo… dacă îl salvăm, va fi ca și cum n-am mai fi avut aventuri, și am schimba istoria. Poate creatorul trebuia să ajungă fantomă până la urmă.

-Atunci să-i luăm bila turcoaz, istoria nu poate fi schimbată!…

Cei doi frați și animalul lor au ajuns acasă… Erau abătuți și nu se simțeau prea grozav…

-Deci așa a rămas blocat, rosti cu greutate Călin… noi am fost, iar acum bietul om va sta sute de ani acolo și nimeni nu va putea să-l ajute.

-Gândește-te, Călin, cum ar fi fost dacă nu am fi găsit bila turcoaz sau dacă mănăstirea pe care toți o cred bântuită nu și-ar mai fi creat această reputație. Am știut de la început să nu schimbăm trecutul, pentru că asta va afecta viitorul și prezentul! Dacă bietului om i-a fost dată această soartă, asta e, nimeni și nimic nu ar trebui să schimbe ceva ce s-a întâmplat deja.

-Ai dreptate… asta a fost cam trist, dar aventura noastră va continua cât timp avem bila!

Ca să se mai înveselească, Mihai si Călin s-au trezit cu noaptea în cap în weekendul următor, în speranța că vor găsi un nou loc misterios, căruia îi vor afla istoria. Au luat-o la pas grăbit, către stația de metrou de la Universitate și s-au hotărât să meargă până la capătul liniei, în Pipera.

-Nu cred că avem nimic interesant de văzut în partea asta a Bucureștiului, atât de departe de centrul orașului, a spus Călin, odată ieșiți din metrou.

-Nu fi atât de sigur! Eu unul, ca să fiu sincer, mă aștept ca tocmai în astfel de locuri să găsim cele mai atractive povești! a răspuns Mihai, cu vocea plină de speranță.

După mai bine de trei ore de hoinarit, băieții au hotărât, dezamăgiți, că drumul lor a fost de prisos și că ar trebui să se întoarcă… S-au oprit mai întâi pe malul unei bălți mici și foarte liniștite, cu niciun fel de vietate în ea, pentru a-și potoli foamea.

O ușoară adiere de vânt i-a gâdilat ceafa lui Calin, făcându-l să se ridice și să strige la fratele său mai mare:

-Nu mă simt deloc în siguranță în locul ăsta! Hai să plecăm de aici, putem mânca oriunde altundeva!

Mihai s-a ridicat, încercând să-l contrazică pe fratele său, însă s-a oprit brusc în momentul în care a observat în spatele lor o siluetă înaltă, slabă și parcă făcută din fum, în întregime albă.

-Uh, Călin, cred că am ajuns mult  mai departe decât ne-am propus… a șoptit el înfricoșat. Suntem tocmai la Balta Vrăjitoarelor, ar trebui să plecăm până când nu își dau seama că suntem aici.

-Cine să își dea seama? a încercat cel mic să întrebe, însă niște sunete cumplite l-au întrerupt, dându-i fiori pe șira spinării.

-Fantomele… spuse Mihai înfricoșat.

Silueta fantomatică s-a strâmbat la cei doi băieți, iar strâmbătura ei semăna oarecum cu un zâmbet.

-Măi, băieți, a spus ea cu vocea răgușită, ce căutați aici? Nu știți că aici fantomele celor mai rele vrăjitoare își au lăcașul?

-Ei bine, spuse Călin, care își recăpătase curajul, nu am știut. Acest loc are o istorie mai specială?

-Ei bine, se spune că domnitorul Vlad Țepeș a fost ucis aici. Eu, din păcate, nu îmi mai amintesc. A fost cu prea mult timp în urmă.

Călin și Mihai s-au uitat unul la altul și s-au gândit la același lucru.

-Ce interesant ar fi dacă am putea să vedem totul.

Și, atingând împreună bila turcoaz, cei doi băieți s-au trezit în același loc, lângă baltă, însă ceva era schimbat: totul era verde, totul era plin de viață. Aparent, locul nu a fost mort de la începuturi, iar în 1476, totul era incredibil de frumos.

Călin îi zâmbi fratelui său, însă acesta era prea preocupat să privească scena morții lui Vlad Țepeș. Cei doi băieți s-au apropiat, dar domnitorul se lupta cu o singură vrăjitoare… Când Vlad i-a tăiat capul vrăjitoarei, băieții și-au dat seama că era nevătămat.

-Aceasta a fost o lecție de istorie foarte interesantă, a rostit Mihai. Deci totul e doar un mit. Bunicul va fi atât de surprins… doar de la el știm povestea. Trebuie să mergem repede să-i spunem.

Copiii au atins simultan bila turcoaz, dar, curios din fire, Mihai a întors capul spre suprafața întinsă a bălții și, dintr-odată, au aterizat în apă. Amândoi știau să înoate și au ajuns repede la mal. Se aflau pe malul unui lac, dar nu-și dădeau seama care.

-Vezi, dacă nu te concentrezi și te gândești în altă parte? s-a supărat Călin.

Uitându-se cu atenție în jur, au văzut un excavator și mulți muncitori. Vrând să-și satisfacă curiozitatea, băieții s-au apropiat de șantier. Încet-încet, în depărtare se distingea silueta unui domn îmbrăcat la costum. Ajungând lângă el, Mihai i-a spus:

-Mă scuzați, dar ne-am pierdut și am dori să știm unde ne aflăm.

Domnul, privindu-l în ochi pe băiat și dregându-și vocea, i-a răspuns:

-Vă aflați la unul dintre cele mai importante evenimente din acest an, construirea stăvilarului Ciurel.

Băieții au încremenit. „Acesta nu e cumva …?”, și-au spus ei, uitându-se unul la altul.

-Cine sunteți și cum ați ajuns aici? a întrebat bărbatul.

-Dar dumneavoastră sunteți Nicolae Ceaușescu! a exclamat Călin.

-Sigur că da, băiete, eu sunt liderul acestei țări!

Mihai era confuz. Ceaușescu era mort de 28 ani. Dacă vechiul președinte comunist era chiar lângă el înseamnă că…

-În ce an suntem? a întrebat Călin.

-1986, tinere tovarăș!

Lui Mihai îi suna cunoscut numele stăvilarului. A mai privit o dată în jur și și-a dat seama că lacul din spatele lui era Lacul Morii, unde au avut loc numeroase accidente. Pentru că era pasionat de istorie, băiatul știa că Lacul Morii se află deasupra unei biserici și a unui cimitir. De asemenea, lacul are o insulă în partea de nord a bazinului, care se numește „insula îngerilor” și are o suprafață destul de mică, devenind, ulterior, o peninsulă, legată de țărm printr-o fâșie îngustă numită istm. Se spune că zona lacului atrage întotdeauna pericolul de moarte și că tâlharii se adăpostesc lângă stăvilarul Ciurel.

Băieții nu înțelegeau cum au ajuns să-l vadă pe Nicolae Ceaușescu… Nu se apropiaseră niciodată atât de mult de el, nici măcar când vizitaseră Casa Poporului. Mihai s-a uitat în jurul lui, a văzut o barcă și i-a făcut un semn discret lui Călin. Curiozitatea i-a îndemnat să urce, iar în ea au observat un rucsac cu imprimeu de camuflaj. Băieții s-au gândit să caute prin el și au găsit o lanternă și o bucată de hârtie. Au desfăcut bucata de hârtie și au văzut o hartă care îl ghida spre Centrul Vechi. Ce bine! Se puteau întoarce acasă.

Mihai a privit lanterna, care avea câteva modele antice pe ea. El a apăsat butonul de pornire și, în loc să emane lumină, din lanternă a ieșit o lamă de bronz, de 1 metru lungime… în mâna băiatului era un mâner auriu cu un buton argintiu pe el. Din nou, a apăsat butonul: ținea iar în mână o lanternă.

Cu lanterna în buzunar și cu harta în mână, Mihai și fratele lui erau gata de următoarea lor aventură. Au atins bila turcoaz și s-au trezit în Centrul Vechi, aproape de casă.

După o zi atât de plină de peripeții, băieții se îndreptau spre casă. Și, ca de fiecare dată când ajungeau în zona asta, au auzit, deodată, niște voci care strigau: „Vrem apă! Apă!” Și-au dat seama că se aflau în fața Orfelinatului din Centrul Vechi… Mai trecuseră pe aici, încercaseră să-i ajute, dar nimeni nu le spusese adevărul… Nemaistând pe gânduri, s-au îndepărtat cât de repede au putut, lăsând strigătele acelea în spate. Călin i-a spus lui Mihai cu spaimă în voce:

-Ce s-a întâmplat, totuși, în acel orfelinat?

-Dacă ești așa de curios, atunci o să ne documentăm acasă.

Ajunși acasă, cei doi frați au citit că în acel orfelinat ar fi murit cam 203 copii, din cauză că erau ținuți nemâncați, fără apă și bătuți. Erau copii ai străzii, aduși de către directorul orfelinatului, iar legenda spune că acele 203 suflete încă mai bântuie clădirea.

-Mihai, îmi pare rău de acei copii! a spus Călin.

-Și mie, dar nu avem ce să facem! Nu putem schimba istoria!

-Crezi că putem intra în acel orfelinat, Mihai?

-Nu știu ce să zic, poate fi periculos!

-Te rog, doar 5 minute.

-Of, bine, doar 5 minute… încercăm mâine!

-Cine știe, poate întâlnim vreun spirit în orfelinat… murmură Călin.

A doua zi, erau în fața orfelinatului la ora 1200. Înainte de a intra, Mihai s-a rugat să nu li se întâmple ceva rău și și-a spus în gând: „Acum e acum…”

Băieții au intrat în clădire. Totul era distrus. Edificiul de două etaje era aproape gol, bucăți de mobilă prăfuite erau aruncate peste tot…

În aer era o atmosferă înfricoșătoare și se simțea un miros greu. Băieților le-a trecit un fior pe șira spinării, iar când au pătruns înăuntru, ușa s-a închis brusc în urma lor. S-au speriat îngrozitor, iar de frică au alergat pe scările dărăpănate ale orfelinatului. O treaptă a crăpat și Călin s-a prăbușit, iar Mihai s-a întors spre el plângând, deoarece era terifiat, dar trebuia să-și salveze fratele:

-Călin, ești bine?

-Da, e doar o julitură, sunt în regulă.

-Hai, ridică-te! Ridică-te, ridică-te! Totul a devenit mult prea periculos!

Călin s-a ridică brusc și băieții au mers mai departe. Ajunși la etaj, ei au intrat într-o sală cu paturi, pline de pânze de păianjen. S-au mai calmat puțin după sperietură și au început să mișune prin sala ce avea un aer înspăimântător. Într-un dulăpior, au găsit o hârtie galbenă și arsă pe margini, pe care erau scrise cuvintele: „Cine citește asta, să se întoarcă în trecut să ne scape de nenorocirea întâmplată… Semnat: copiii chinuiți.”

Fără să stea pe gânduri, Călin a scos din buzunar bila turcoaz fermecată și a spus:

-Mihai, știu că nu avem voie să schimbăm istoria, și am înțeles asta la Mănăstirea Chiajna, dar acum trebuie să o facem! Recunoaște: e altceva și e mult prea important!

Mihai a clătinat afirmativ din cap și a întins mâna spre bila turcoaz.

Și, într-o clipă, se aflau tot în camera cu paturi, dar cu 100 de ani înainte.

Cei doi băieți erau oripilați de condițiile în care erau ținuți copiii. Toți erau triști, înfometați, însetați și unii dintre ei chiar și bătuți. Călin și-a adus aminte că avea în ghiozdanul său un sandvici și, văzând într-un colț o fetiță plângând, s-a îndreptat către ea și a întrebat-o:

-De ce plângi?

-Cum adică!?! Sunt nemâncată, bătută și vreau să îmi cunosc părinții.

-Uite, mănâncă sandviciul meu, i-a răspuns Călin rușinat.

Dar în momentul în care a despachetat mâncarea, toți copiii au sărit pe el, pentru că nu mâncaseră de atâta timp. Băiatul a reușit să iasă din îmbulzeală și i-a spus fratelui său:

-Mihai, îmi este foarte milă de ei, hai să le luăm ceva de mâncare!

-Dar, Călin, suntem în trecut, ai uitat? Nu cred că găsim magazine pe aici.

În clipa următoare, s-a deschis ușa camerei în care se aflau: era o îngrijitoare. Femeia venise cu o mătură, cu care îi bătea pe copii și, ajungând la cei doi băieți, i-a confundat și le-a aplicat același tratament. Era o mătură veche, prăfuită, care aproape s-a rupt după atâtea lovituri… După ce și-a făcut „treaba”, îngrijitoarea a plecat, la fel de nervoasă.

Fără să țină seama de durerea lor, băieții au întrebat-o pe fetiță cum o cheamă, iar ea le-a răspuns că o cheamă Lia. Ei i-au propus să o ia cu ei în prezent, iar fata a răspuns că ar da orice să scape de acel chin.

Ei iau bila turcoaz în mână și se întorc  în prezent, împreună cu Lia, și decid să o prezinte bunicului. Călin și Mihai i-au explicat că au salvat-o din orfelinatul bântuit din apropierea casei, apoi au așezat-o la masă, i-au dat haine curate, i-au îngrijit rănile și i-au oferit un pat unde să doarmă.

A doua zi, bunicul a luat asupra lui sarcina de a le spune părinților lui Mihai și Călin povestea Liei, trecând sub tăcere detaliile călătoriei în timp. Părinții au hotărât să o dea spre adopție pe fata găsită, însă Mihai și Călin s-au împotrivit.

-Mamă!?

-Da, băieți.

-Nu putem să o adoptăm noi pe Lia?

-Chiar vreți să aveți o soră?

-Daaaaa!!! au răspuns Mihai și Călin în cor.

-Bine.

Mihai și Călin au luat-o de mânuță pe fată și, după câteva luni, formularul de adopție s-a semnat. În timp ce se îndreptau spre casă, Mihai a întrebat-o pe Lia, noua lor soră, în vârstă de 7 ani:

-Lia, știi că faci acum parte din echipa fraților Adrenalină 2?

-Serios? Și ce înseamnă asta?

-Va trebui să vii cu noi în toate aventurile! Ce zici?

-Desigur!

Și așa, echipa a câștigat un membru nou. Și toți așteaptă, cu nerăbdare, următoarea aventură.