Poveste de București – Capitolul 3

nicolae iorga - poveste de bucuresti
Poveste de București – Capitolul 4
October 15, 2017
scoala centrala - poveste de bucuresti
Poveste de București – Capitolul 2
October 17, 2017

Poveste de București – Capitolul 3

spiru haret - poveste de bucuresti

Soarele işi  ascundea ultimele raze printre norii argintii. Intunericul se aşeza tăcut peste lume. Cât vedeai cu ochii case sărăcăcioase şi dărăpănate se amestecau cu locuri pustii, năpădite de buruieni, printre străduţele întortocheate şi pline de praf. Câte o licărire de lumină începea să se arate la câte o fereastră.

In aer se simtea prezenta iernii timpurii. Copacii dezgoliţi păreau nişte uriaşi cenuşii, frunzele ruginii se rostogoleau dezordonat, iar pe cer se adunau grămezi ameninţătoare de nori asemenea unor balauri.

Baieţii işi târăiau picioarele, iar drumul lor părea fără rost.

-Şi când te gandesti cum va arăta locul acesta peste două secole….Că doar il ştim bine….

-Da, ziseMihai, parcă văd bulevardul, străzile primitoare, asfaltate sau pietruite, clădirea Universităţii, zumzetul maşinilor….

-Unde  mergem? Nu recunosc nimic….

Mihai ridică din umeri obosit. Călin privea în depărtare  şi ochii lui căutau  un răspuns.

-Uite! Acolo lumina pare mai puternică.Ce-o fi, mergem să vedem?

-De ce nu? Poate ne ajută cineva…..

Pe măsură ce se apropiau, locul prindea viaţă. Pe lângă ei treceau în goană trăsuri, iar tropăitul cailor şi huruiala roţilor stricau liniştea nopţii.

Când ajunseră în faţa porţilor, tocmai se deschideau, lăsând să intre o trăsură. Era o clădire impunătoare, în contrast evident cu ceea ce văzuseră până acum, construită în stil neogotic, porțile fiind “păzite” de doi lei aurii, ce țineau între labe un soare. Pe fronton, ieșea în evidență blazonul care unea vulturul – simbolul Munteniei – și zimbrul – simbolul Moldovei.

Cei doi lei de aur ce ţineau între labe soarele le atraseră atentia.

– Leii sunt puşi atât de sus pentru că au câmpul de observaţie de cinci ori mai mare decât al omului şi sunt simbol al puterii şi al curajului, gândi cu voce tare, aproape în glumă, Călin.

– Eu cred că ţin soarele pentru a ne arăta că ne vor primi cu căldura. E modul lor de a spune : “Nu vă speriaţi!”.

Prin urmare, copiii se hotărâră să inainteze. Grădina palatului era imensă. Era plină de fazani şi frumoşi păuni, care se plimbau în voie în preajma unui bazin realizat după model oriental. Rătăciră minute prin grădină, privind în toate părţile şi încercând să înţeleagă.

Dar, deodată, se treziră ținuți de gulere de  un paznic vânjos.

– Ce căutați aici, şarlatanilor? Pe unde ați intrat? întrebă acesta.

– Sinceri să fim, răspunse Călin, nici noi nu prea știm…

– Cum adică? întrebă nedumerit paznicul. Vreți să vă bateți joc de mine? adăugă el furios.

– Ce se întâmplă? strigă o voce de la fereastră.

– Să trăiți, domnule! răspunse bărbatul foarte mândru de el. I-am găsit pe acești doi copii în curte. Probabil tocmai se pregăteau să intre și să fure ceva. Așa sunt copiii ăștia, fac numai necazuri, adăugă el, supărat de comportamentul tinerilor.

– Percheziționează-i și zvârle-i afară. Și nu mai face atâta gălăgie, răspunse pe un ton imperativ bărbatul de la fereastră.  Deodată, buzunarul lui Mihai începu să bâzâie şi să cânte Turn Down for What!!! Era telefonul. Îl suna mama sa. Dar cum se întampla asta, când ei aterizaseră în lumea secolului al XIX-lea, după cum aveau impresia?!! Până să se lămurească, s-am trezit amandoi în mâinile unei paznic uluit, chiar înfricoşat care percheziționându-i, găsi telefoanele. Rămăsese cu gura cascată!!! Când isi reveni, le porunci sa îi arate cum se foloseşte mecanismul pe care il numeau telefon. Rămase încremenit, jucându-se cu telefonul ca un copil, fapt de care băieţii profitară și se smulseră din mâinile bărbatului, care nici nu se clinti, cu  o privire pierdută, marcat de întâlnirea cu tehnologia de peste 100 de ani!!!!

Se opriră timizi în faţa uşilor mari, bătură, dar nu le răspunse nimeni. Uşa era un pic deschisă, aşa că intrară. Rătăciră puţin, fără a se apropia de  scara de acces la etaj, desfacută monumental în două braţe, admirând de departe oglinda imensă, care se afla pe peretele din faţa scărilor si reflecta braţele acestora. Deasupra oglinzii, se vedea medalionul unei doamne.

Palatul, încălzit și luminat cu gaz, cu un tavan gravat și pictat era superb şi totuşi gol!!!

Lateral, în josul scărilor, mai multe camera îşi deschideau ospitaliere uşile! S-au apropiat de una dintre ele, dincolo de care se auzea o voce binevoitoare fredonând o melodie care părea să vină din alte vremuri!!!

Simţeau miros de mancare si, pentru că erau lihniti de foame, sperau să capete ceva. Ajunşi în bucătarie dădură de o doamna rotofeie, posesoarea delicatei voci pe care o auziseră!! Era o femeie amabilă, care avea şi trei ajutoare.

-Știți, nouă ne era ff-frig și a-a-a-am zis să intrăm î-în această casă, adică palat, adică…

Nu le puse multe întrebări, lăsându-i să se bucure de căldura încăperii şi de mirosurile ademenitoare, care promiteau un ospăţ pe cinste!! Mihai căruia îi era foarte sete, se repezi spre o sticlă care era plină cu un lichid roşiatic. Inainte să apuce să guste, bucătăreasa îl opri, dându-i peste mână. Lui Mihai îi scăpă sticla, spărgându-se. Substanţa se împrăştie pe podea.

Repede, curăţaţi otrava!!!!

Ceee? Otravă?

Aaa, dădu bucătăreasa în bâlbâială. Nesăbuitule! Stiice era să faci? Puteai să mori.

Am crezut că este suc….

Era otravă de… de …de….şobolani….

Toti se uitau la copii cu priviri ciudate.Sigur aveau ceva de ascuns!!!

Căpătară până la urmă de mâncat şi de băut, dar şi multe informaţii.Aflară că sunt în palatul conaşului Grigore Suţu, iar medalionul de deasupra oglinzii era al soţiei sale, Irina. Palatul fusese construit de arhitecţi aduşi de departe, nu ştiau bine, dar clar nu erau de prin aceste locuri, cică erau nişte  austrieci celebri. Lui Călin i se păru ca unul din servitori, trecând pe lângă el i-a şoptit “este otravă pentru cei răi!!!”. Se trezi spunând cu glas tare:

–  Noi suntem buni!

Toţi îl priveau. Pentru o clipă se făcu linişte, apoi bucătăreasa incepu să le spună că familia Suţu găzduia baluri selecte şi diferite serate muzicale şi teatrale la care participa insuşi regele Carol I.

-Puteti rămane la balul din aceasta seara ,dar….mai intâi trebuie să aveţi hainele potrivite!!!

Deodată, de la etaj, se aude un strigat de femeie:

-Costache, te rog cheamă imediat bucătarul la mine în odaie! Cum să încurce tipurile de aperitive servite la balul de astazi? Noi suntem cunoscuţi pentru selectele baluri ţinute aici, iar bucătarul nu ştie să facă o amărâtă de diferenţă?

-Irina, sunt soţul, nu servitorul tău! Rezolvă-ti problemele singură!

O femeie inaltă, bine făcută, fardată, îmbrăcată elegant cobora scările nervoasă. In timpul acela, în bucătărie era un haos de nedescris. Mâncarea era ba prea sărată, ba prea dulce, ba prea acră. Dupa ce în sfârşit au rezolvat problema gustului, servitorii au constatat că mancarea era mult prea multă pentru numărul de invitaţi!!!

Irina venea nervoasă, cu flăcări în ochi, spre bucătărie:

-Nu vă mai permiteţi alte greşeli! Sunteţi nişte incapabili! Sper că măcar aţi făcut destulă mâncare pentru toţi cei 100 de invitaţi!

Când auziră, bucătarii se făcură verzi la faţă. 100 de persoane? Parcă era vorba doar de 70!

Mihai si Calin au urmarit totul tăcuţi. S-au apropiat de săracii servitori, care erau foarte speriaţi, şi au încercat să-i liniştească:

-Dacă ne permiteţi, vă putem ajuta şi noi să gatiti! O sa fie patru mâini în plus, aşa că treaba va merge mult mai repede!

Se apucară de treabă: mâinile se mişcau repede, gurile fredonau cântece uitate de petrecere, mirosurile îmbietoare încărcau aerul!!!

După câteva ore, cineva deschise brusc ușa, privind cu seriozitate hărmălaia din jur. Era un domn în negru, îmbrăcat corect, chiar elegant, care ținea o tavă din alamă pe care erau un ceainic mare și niște cești. Domnul trecu în viteză pe lângă băieţi și nici nu îi observă. Lăsă tava grăbit şi, cu o ţinută sobră şi corectă, ieşi!! Mihai îl trase pe Călin de mână şi porniră în urmărirea lui. Domnul o luă pe niște scări, trecu prin mai multe uşi şi, în timp ce aşeza o lampă pe o măsuţă, se întoarse brusc. Avea o înfățișare nervoasă.

– Cine sunteți voi?

– Cine-ntreabă? răspunse Călin,  surprins, temător şi obraznic în acelaşi timp.

-Sunt majordomul  soților Șuțu, spuse cu severitate. Puteţi rămâne aici un timp!! Găsiţi şi hainele potrivite!!!

Obosiţi, dar şi emoţionaţi, copiii se lăsară să cadă pe divanul aflat în colţul cel mai apropiat, admirând hainele care, deşi elegante, păreau greu de purtat!!…Un joben..un baston….. Lui Călin i s-a părut ca a visat ceva despre o sticlă cu un lichid roşiatic, despre un palat cu nişte scări şi oglinzi, despre o grădină…….. Era agitaţie, bucatarese, majordomi, oameni de gardă cu pistoale la brâu se pregăteau pentru ceva, dar ce era oare? Călin opri o bucătăreasă din fugă si o întrebă:

– Scuzaţi-mă, spuse băiatul politicos, dar pentru ce atâta agitaţie?  Femeia ii zâmbi în treacăt şi îi răspunse:

– Pentru balul din această seară !

Deodată, se auzi un tropăit de pantofi cu toc pe scări. Era stăpâna casei, Irina, supărată că aranjamentele pentru bal întârziau şi asta nu era pe placul ei.

Mihai,mai indrăzneţ, strigă in gura mare:

– Uite cămila!!!
Pe loc toţi din holul imens al palatului parcă incremeniră.  Oamenii de gardă abia se abţineau să nu râdă, inclusiv Călin!!! Pentru câteva moment, Irina păru a nu fi auzit şi continuă:
– De ce nu sunt toate aranjate, de ce bucătarul nu a gătit ce am cerut ? Boierul Grigore încerca să o potolească:

-Draga mea, dar…………………..
– Niciun dar, eu am cerut ceva, asta vreau să văd !!! Si de ce,ma rog, m-ai făcut Cămilă!? Se întoarse  femeia  spre Mihai, cu un aer elegant, dar întunecat.

Baiatul dădu din umeri..cum putea să-i spună că-şi amintise  ceva citit cândva într-o carte, despre o poreclă dată Irinei, soţia lui Costache Şuţu, tocmai din cauza contrastului dintre înălţimea celor doi soţi. .
– Dacă imi spui de ce ceasul de pe perete  este scris invers, nu vei fi condamnat la moarte ! strigă ea ameninţător.

– D..eee..oarece se vede normal în oooo….oglindă….! spuse băiatul, inghiţind în sec  şi bucurându-se că fusese atent la ora de istorie când profesorul le vorbise despre ceasul unicat din Palatul Şuţu, ceasul cu rotaţie inversă.
– Bravo! Văd ca stii, zise femeia zâmbind, sunteţi liberi…dar….Ultimele cuvinte se pierdură încet, acoperite de zgomotele puternice, de muzica şi de râsetele care-I treziră pe cei doi..

Era deja târziu în noapte și palatul era iluminat feeric cu ajutorul gazului lampant. Un domn îmbrăcat elegant într-un costum negru de epocă, cu un joben pe cap, intra, însoţit de o prea frumoasă doamnă. Aceasta și-a aranjat rochia albă, cu crinolină și, zâmbindu-i domnului, a urcat  împreună cu acesta pe  scările impozante, ținându-l de braț pentru a ajunge în saloanele cele mari. Invitaţii erau întâmpinaţi la intrare de arnauti imbracati in fustangele care aveau pistoale si sabii la brau.  Casa era plină de musafiri, iar stăpânii casei, Irina și Grigore Suțu, îşi întrețineau grijuliu invitații. El era un bărbat scund, cu mustăţi lungi, foarte elegant, iar ea, dimpotrivă, foarte înaltă. Copiii zâmbiră când văzură contrastul dintre cei doi soţi. Mihai îşi aminti visul, gata să izbucnească în hohote de râs…

Saloanele aveau nume in funcţie de culorile perdelelor şi al   stofelor ce îmbrăcau tapiţeria. Deşi în acea vreme lămpile cu gaz erau o raritate, Palatul Suţu era scăldat în lumină!!! Trăsurile continuau să vină, iar palatul a devenise, parcă, neîncăpător.

Mihai și-a dat seama că, alături de el, era  Călin, foarte serios și parcă mai matur, îmbrăcat în frac, cu pantaloni bine croiţi pe picior!!! Pentru o secundă, Mihai avu impresia că îşi lăsase mustăţi şi că purta favoriţi, după moda timpului!!! Dar, urcând alături de acesta pe scara monumentală, observă că și el era îmbrăcat la fel, un baston subţire de lemn completându-i ţinuta.

Intrând într-unul dintre saloanele cele mari au văzut  o orchestră ce cânta într-un colț, în timp ce  unii dintre musafiri dansau. Doamnele purtau rochii lungi, de mătase ,în culori pastelate, asortate cu coliere cu diamante, safire, rubine și perle.  Aveau părul prins în cocuri atent elaborate, cu pene ce desăvârşeau ținuta distinsă. Domnii erau îmbrăcați cu fracuri negre, cămăși albe, papion și pantofi lucioși. Totul strălucea în jur. Băieţii și-au găsit un loc comod într-un colț de unde au putut să se desfete cu imaginea iscusiților valsatori.

Se vorbea în limbi diferite, cel mai aprins subiect fiind politica. La o masă îi văzură aşezaţi pe regele Carol,  pe Ion Brătianu si pe boierul Grigore Șuțu, îmbrăcaţi după moda de la Paris! Discutau politică. Mihai si Călin erau curioși, dar eticheta de la palat nu le permitea să se apropie prea mult. Auziră atât, deşi, din cauza muzicii, totul părea o iluzie:

“-Domnilor, zicea Carol, Brătianu are dreptate. Trebuie sa cerem independența fața de Înalta Curte, chiar dacă pentru asta va trebui sa fim prieteni cu Țarul, care nu ne vrea întotdeauna binele”

Deodată, boierul Grigore Șuțu îi observă pe cei doi care păreau să spioneze, cu gâtul lungit încercând să audă discuţia şi făcu un gest discret către cei  doi arnăuţi din apropiere.

Aceştia îi încadrară pe cei doi băieţi, obligându-i să meargă printr-un labirint de camere şi coridoare!  au coborât şi au urcat scări, au traversat mai multe săli şi, intr-un final, când deja băieţii erau obosiţi, au ajuns în faţa unei uşi grele, de metal.

Au scos o cheie si au deschis usa cu greu, tragând de ea cu putere. Ceva mic şi negru a zburat exact prin faţa lui Mihai. Acesta s-a speriat, s-a dat în spate, s-a împiedicat de Călin si amandoi au căzut.

– Hei, băieţi, nu vă speriaţi! Era un liliac, spuse râzând unul dintre soldaţi.

Mirosul greu, de umezeală amestecată cu  praf , întunericul, încăperea asta despre care încercau să-şi amintească din cărţile citite, dar pe care nu o găseau menţionată nicăieri….toate acestea le sporeau frica!!!…Cum vor ieşi?

O să-i găsească oare cineva aici?

Încercară să înainteze, pipăind pe întuneric calea prin ceea ce credeau a fi o încăpere mică, fără ferestre. După câţiva pași, se loviră de ceva solid. Părea a fi o masă pe care se află o lampă cu gaz și niște chibrituri. Ce miracol!!! Ce convenabil!! Aprind lampa. „În sfârșit! Lumină!”

Dar lampa se stinse după câteva secunde. Mihai închise ochii și își spuse: “Chiar dacă am rămas singur, pot să iau decizii bune! Nu trebuie să mă las pradă fricii, voi fi curajos! Cu siguranță voi găsi o modalitate de a mă întoarce acasă, în realitate! “. Încercă să identifice în întuneric silueta lui Călin, dar în zadar!

Călin dispăruse! În minte îi veni dintr-o dată imaginea copiilor abandonați. Stigătele lor îi răsunau în urechi și îl făceau să se întrebe dacă nu cumva va fi și el abandonat. “Mi-e dor de Călin și de bunicul meu și, vorba aceea, i-am avut prin preajmă 13 ani! Ce triști or fi copiii părăsiți, săracii, nici nu și-au cunoscut familia! Stai, aș putea să fac ceva pentru ei! Nu le pot aduce părinții înapoi, dar măcar pot să le înfrumusețez ziua! Ce-ar fi dacă …? “

… Lângă băiat apăru vechiul prieten – fantoma, care deschise ușa temniței. ”Sunt și fantomele bune la ceva!” își zise Mihai.

– Ești curios să vezi cum arată orașul astăzi, în afara zidurilor cetății? Hai să dăm o tură, dar nu singuri!

– Cam multe surprise pentru o zi, să știi că am și eu o vârstă, chiar dacă nu pare.

– Haide să vezi cât de mult s-a schimbat, o să fii uimit!

– Ești sigur? Eu sunt cam greu de impresionat, am văzut multe la viața mea.

– Ai încredere în mine, nu vei fi dezamăgit! Să mergem să îi luăm și pe ceilalți. Vreau să spun, adică, pe copiii de la orfelinat!

– Crezi că este o idee bună să mă vadă? O să îi sperii mai rău decât legendele care circulă despre mine.

Băiatul își dădu atunci seama că trebuie să facă ceva ca să schimbe înfățișarea fantomei, așa că își dădu jos cămașa sa în carouri roșii și negre și rămase în tricou. Îmbrăcat în haina de împrumut, tovarășul de drum era acum gata de plecare.

Doruleț, care îi urmărise de la distanță, fără ca Mihai și prietenul fantomatic să observe, le ieși în cale și se oferi să îi conducă spre Bulevardul Regina Elisabeta. Nici el nu mai fusese de mută vreme la plimbare și se gândi că ar fi o idee bună să mai iasă la aer. În plus, un copil însoțit de un adult și de o pisică nu ar avea nicio piedică să intre în orfelinat și să îi scoată în siguranță pe copii la plimbare. Așa s-a și întămplat: copiii au fost fericiți să iasă la plimbare, iar paznicul nici nu le observă dispariția.

Locul unde se opriră pentru prima dată era în fața Spitalului Colțea. La mai bine de 300 de ani de la construirea sa, clădirea rămâne una dintre cele mai frumoase din Bucureștiul vechi și nou. Intrând în curtea Spitalului, fiecare piatră spune povestea unui om din viața acestui așezământ, în care s-a înființat prima școală de învățământ medical din Țara Românească, în 1842.

– Știați că în acest complex s-a aflat și Turnul Colței? Am aflat de la istorie legenda care spune că el

ar fi fost ridicat de soldații suedezi aflați în retragere, după ce Petru cel Mare îi învinsese la Poltava. Bucureștenii foloseau acest turn ca foișor de observație pentru incendii, dar și pentru a privi panorama orașului.

– Dar tu, Mihai, știi că nu se cunoaște exact motivul pentru care Pache Protopopescu, primarul

Bucureștiului, a hotărât să demoleze acest turn în 1888? A, și încă ceva, se pare că un blestem urmărește orașul: să dărâmăm și să o luăm mereu de la capăt.

Mihai înlemni.

Mergând pe străzile înguste și pustii, băiatul se uită spre cer și văzu cum răsare soarele, greoi și mofturos.

După puțin timp acesta ajunge pe strada Colțea. Uitându se în toate părțile, curios de ce se vede în stângă și în dreapta, a văzut pe jos, înfipt între două cărămizi, un ceas vechi de peste circa 200 de ani. Apucă ceasul cu mîna și îl trage, dar în zadar. Îl apucă cu ambele mâini și îl trage cu toată puterea lui, dar tot în zadar.

Se aude un motor de mașină, care vine cu foarte mare viteză. Mihai, speriat, trage de ceas în toate părțile, ca să îl scoată mai repede pentru a nu-l călca mașina. Șoferul pune frână din răsputeri, dar nu poate opri la timp. Mihai vrea să dea drumul ceasului, ca să poată fugi din fața mașinii, dar era prea târziu. Mașina era la o distanță de mai puțin de un metru, cu o viteză de peste 60 km/h. O minune s-a întâmplat. Mihai, fără să vrea, s-a agățat de cheița ceasului și deoadată s-a trezit în același loc, doar că era foarte diferit.

În primul rând, mașina care se îndrepta spre el, s-a transformat într-o căruță cu fân trasă de doi cai, care se află în aceeași poziție ca mașina, doar că mergea mai greu. Fără să se mai gândească, s-a aruncat în lateral pentru a se feri de cai, cu ceasul strâns bine în mână. Iar în al doilea rând, nu mai era nimic ca înainte.

După ce s-a asigurat că este în siguranță, a întors ceasul pe toate părțile ca să îl analizeze. Ceasul era făcut din aur și avea o clăpiță. Deschise clăpița și în interior văzu scris cu negru, 14 octombrie 1802.

Cu gândul la fratele și bunicul său, Mihai hotărî să încheie aventura. Deja nu îi mai păsa de privirile mirate ale oamenilor cu privire la hainele noi pe care acesta le purta. ,,Unde sunt?” se întrebă băiatul.

S-a uitat în jur. În fața lui era un zid mare și o poartă care ducea la un turn foarte înalt. Lângă acesta era un pom cu multe mere roșii. Mihai era înfometat și, văzând că mulți oameni intră  și ies pe sub turn, s-a dus și el. A început să urce în copac și să ia foarte multe mere. Erau bune și coapte.

– Hei! Coboară imediat de-acolo! se auzi o voce groasă de jos.

Mihai coborî privirea si văzu un soldat uitându-se la el cu o privire răutăcioasă.

– Nu ai voie să te urci în copaci! se auzi încă odata vocea.

Băiatul luă câte mere a putut în mână, apoi a sărit din copac și a luat-o la goană cu soldații în spatele lui. Oamenii din jur, văzând întâmplarea ce tocmai a avut loc, l-au prins repede pe băiat. Unul dintre soldați l-a luat de braț și i-a spus:

– Tu vii cu noi!

,,Pentru câteva secunde chiar am crezut că am murit.

– Păi chiar ai murit. Se auzea o voce pe fundal.

Mihai tresări la auzul acesteia.

-P-poftim? a spus băiatul cu vocea tremurândă.

De după un deal de pietroaie,a ieșit un om foarte palid.

-Scuza-mă,credeam că ești Hank. A spus el.

-Cine-i Hank?

-Fratele meu.

-Și eu am un frate, dar l-am pierdut.

-Păi cum l-ai pierdut? A zis omul și a început să zboare.

-Ah, stai! O altă fantomă?

-Nu știu dacă m-am prezentat. Sunt Oslich,unul dintre soldații suedezi care a construit acest turn…sau cea mai rămas din el. Mă doare să-l văd acum prăbușit.

-Cum s-a întâmplat?

-Cutremurul! A fost unul mare! Mă mir că nu ai murit și tu. Ai fost zdrobit tare e un bolovan,iar hainele tale tot frumoase arată.

-Păi eu nu sunt de-aici.

-Atunci de unde ești? Dacă ești din  Transilvania să nu te apropi de mine. Am auzit că cei de-acolo nu ne plac.

-Nu sunt din Transilvania. Am vrut să spun că sunt din viitor.Eu și fratele meu,Călin,am călătorit în timp,dar m-am pierdut de el și îmi este foarte foame.

-Îmi pare rău! Și eu m-am pierdut de fratele meu Hank și când te-am auzit vorbind aveam o speranță că ești el.

-Am o idee! Hai să ne ajutăm reciproc să ne căutăm frații.Poate îi găsim.

-O idee bună.Poate găsim și ceva de mâncare în acel timp.

Cei doi au pornit împreună strigând numele celor doi băieți pe care îi caută, dar în zadar.

Mihai privea cele două căi pietruite din fața lui neștiind pe care sa o apuce. Fantoma dispăruse fără urma și băiatul acum realiza cat de speriat era de fapt. Fără să mai zăbovească păși pe cea din stânga nevrând sa mai stea în acel loc . Spera doar ca bunicul si Călin sa fi ales aceeași cale. Nu apucă sa meargă mult pentru că o lumina puternică îl orbi. Când îndrăzni sa deschidă ochii,  in fața lui era un hol mare si alb cu multe uși pe fiecare parte. Își imagina ca era într-un spital deoarece mirosul sufocant al medicamentelor îl făcea să își încrețească nasul. Toate vizitele lui la spital au fost dureroase si înspăimântătoare.  Se întoarse pe călcâie pregătit să o ia la sănătoasa când se izbi cu putere de cineva.

-Mihai! striga Călin entuziasmat.

Băiatul scânci când ceva ascuțit i se înfipse in mâna .Era așa de ușurat ca îl găsise pe fratele său, încât nu observă doamna în halat alb pe care o dărâmase în încercarea lui de a evada. Unul dintre instrumentele de pe tava  dumneaei îi rămase în braț provocându-i o usturime infernală.

-Vai, îmi pare așa de rău! exclama femeia, începând să caute prin buzunarele halatului până scoase niște bandaje si începu sa se îngrijească de brațul lui

-Mihai, dumneaei este o asistentă! Știai ca suntem in anul 1705 și aici este spitalul de lângă turnul Colțea? Privește! îl îndrumă Călin înspre geam.

În fața lui se afla o versiune mult mai veche a Pieței Universității. Nu credea ca putea sa fie mai uimit după toate întâmplările din acea zi, dar era totul era așa de diferit, încât nu putea să nu exclame uimit. Asistenta termina de bandajat mana lui Mihai, după care anunță că are un pacient de salvat si pleca cât mai departe de cei doi băieți îmbrăcați ciudat si care păreau sa nu știe pe ce lume sunt.

-Călin, dar unde este bunicul? întrebă Mihai deodată.

El făcu semn înspre o ușă mare din capătul holului .

-A spus ca vrea sa cunoască niște doctori din aceste timpuri si a luat-o pe acolo, răspunse Călin

Mihai oftă și îl trase pe fratele său după el înspre ușa cea mare apăsând clanța metalică.

Se treziră acasă.

În după-amiaza zilei următoare, cei doi băieți au plecat pe Calea Victoriei în plimbare „Poate ne vom da seama de ce ne-a apărut în cale acea poezioară găsită de fantoma lui Vlad Țepeș“, gândi Mihai și încerca să găsească momentul potrivit în care să îi spună și fratelui său despre acea poezie care semăna mai mult cu un fel de parolă, cod secret …

Șirul gândurilor lui Mihai este întrerupt de tonalitatea mirată a vocii fratelui său.

– Mihai! Clădira asta nu era acoperită de un meș săptămâna trecută?

– Ba da … probabil s-a finalizat restaurarea fațadei Teatrului Odeon.

– Dar … acolo sus pe clădire scrie “Comoedia”, nu Teatrul Odeon…

În acest moment, în mintea băieților se derulă povestea spusă de către bunicul lor despre actuala clădire a Teatrului Odeon care la inaugurare s-a numit Comoedia.

Meșul sub care această podoabă arhitecturală și istorică se ascunse de ochii bucureștenilor de câteva luni bune dispăruse acum, lăsând la iveala o cladire splendidă specifică începutului de secol XX.

Coloanele impunătoare de la intrare si culoarea de un bej foarte subtil dau teatrului o eleganță deosebită. Detaliile și stucaturile de pe balcoane și ferestre completează perfect structura arhitecturală a teatrului gândită și înfăptuită cu multa grijă de arhitectul și constructorul Grigore P. Cerchez, cel care bazându-se pe o vastă cultură și pe o bună cunoaștere a tehnicii construcției a introdus, cu ocazia realizării acestui Teatru, o noutate tehnică – tavanul glisant de deasupra sălii de spectacole.

– Clădirea asta are mai mult de un secol de existență și, bineînțeles, de istorie, spuse Călin.

– Oare este cineva acum în teatru? Hai, Călin, să vedem!

Cei doi frați au deschis cât de încet au putut ei ușa mare din lemn de la intrare și au pătruns în teatru. S-au furișat încet, încet pe lângă vânzătoarea de bilete, de altfel printre foarte puținele persoane din teatru la momentul acela. Băieții merg încet pe coridorul principal al parterului, contemplând arhitectura și bogăția detaliilor. În stânga, după niște uși impunătoare zăresc o scară din marmură albă. În timp ce ei coboară scările înspre ceea ce pare a fi cea de-a doua sală de spectacol, Sala Studio, Mihai îl oprește din mers pe fratele său.

– Călin, când m-am pierdut de voi pe strada Covaci … stă să se gândească vreo două minute, care pentru fratele său mai mic păru o eternitate, dacă să îi spună și de întâlnirea cu fantoma. „Nu pe asta o voi păstra doar pentru mine“, își zise Mihai, apoi reluă. … am găsit o poezioară care sună mai mult a un fel de cod, de incantație!

– Super, și ce mai aștepți?! Spune-o!

-„Această culoare de fistic

Te va duce în timpul interbelic,

Iar acest roșu sclipitor

Te va conduce spre viitor”.

Din acest moment nici ei nu mai știu sigur ce li s-a întâmplat, dar când apucă să se dezmeticească, se trezesc în foaierul de la demisol, unde nu mai sunt singuri. O mulțime de oamnei se perindă în jurul lor și deasupra capetelor lor atârnă o plăcuță pe care este gravat furmos “RO100“.

Suntem în 2018, anul acesta se împlinesc 100 de ani de la formarea României Mari! Sărbătorim centenarul! Strigă entuziasmat Mihai.

– Uau… se pare că poezioara ta și-a “făcut treaba“ invers… suntem în viitor!

Călin mereu visase să ajungă în viitor, la fel ca personajele din desenele animate pe care le văzuse când era mic.

În mijlocul foaierului trona o machetă printată 3D a Teatrului Odeon în toată măreția ei.

Copiii erau și așa foarte uimiți de performanțele tehnologiei de printare 3D, dar ce a urmat chiar i-a lăsat fără cuvinte.

Ușile de la intrarea in sală se deschiseră larg și lăsau la vedere o adevărată capodoperă tehnologică: așa zisul “Tunel al timpului“.

Pe un panou de la intrarea în sală este proiectată descrierea acestuia, făcută de realizatorul lui, scenograful Adrian Damian: “RO1OO este proiectul unei instalații de lumini și proiecții video, audioreactivă și interactivă cu publicul spectator.

Are la baza ideea de a experimenta senzorial fluxul istoriei ce a marcat parcursul României în cei 100 de ani de la Unire și până în prezent. Plecând de la idea că spațiul și timpul sunt relative și că ele sunt forme și intuiții pure ale sensibilității, instalația își propune să ofere publicului posibilitatea de a experimenta afectiv traversarea canalului istoriei și să transforme in sunete lumini și imagini purtătoare de emoție evenimentele majore din istorie.

Instalația constă într-un tunel ai cărui pereți sunt formați din lumini, ecrane de proiecție și difuzoare acționate de senzori de mișcare declanșați de trecerea publicului. E o experiență individuală pentru fiecare spectator care în funcție de viteza de deplasare elementul pe care își fixează atenția sau lucrurile cu care interacționeaza va declanșa anumite secvențe ale codurilor de programare scrise anterior pentru întreaga instalație, experimentând astfel un tip subiectiv de imersiune în fluxul istoriei.

Instalația este realizată în parteneriat cu Centrul International de Cercetare si Educatie in Tehnologii Inovativ Creative – CINETic și Facultatea de Istorie din cadrul Universității București.”

Cei doi băieți au citit cu mult interes descrierea apoi au intrat pe rând în tunnel.

Pe pereții tunelului erau proiectate o mutitudine de imagini din istorie, dar dintre toate, ambii au ales să experimenteze perioada primului război mondial, 1916-1918. Luminile, imaginile și sunetul îți lasă impresia că te afli în mijlocul evenimentului, că ai trăi cu adevărat atunci. Cei doi frați au ales să experimenteze același moment, mai exact momentul în care bucureștenii au aflat, într-un mod dacă nu ciudat, cel puțin original, că puterile ocupanților erau pe sfîrșite. Mai întâi dispariția firmei și drapelului bulgăresc de pe clădirea Casei Capșa anunțase locuitorilor Capitalei plecarea ultimilor ofițeri și soldați bulgari, apoi părăsirea inopinată a clădirii Teatrului Național  de către trupa germană prevestea nu foarte îndepărtata plecare a nemților din București.

Mihai, care era mai documentat în ale tehnologiei, reușise să înțeleagă cum funcționa tunelul. Pe toată suprafața lui erau senzori care îți examinau mișcările corpului și în funcție de acestea declanșau o anumită secvență.

Pe ambii frați i-a fascinat această experiență. Au ieșit din tunel și au pornit pe scări în sus. Nu apucă să facă nici doi pași și sunt din nou prinși într-o buclă temporală, probabil se activase și prima parte a poeziei…

Mihai și Călin se trezesc în fața Sălii Comoedia, cu două bilete în mână.

– Mihai, uite, “Stane de piatră“ de H. Sudermann cu Ion Manolescu, Aura Buzescu, Gh. Storin și Lucia Sturdza Bulandra. Știi ce spectacol este acesta?

– Parcă îmi amintesc ceva … a, da! Este cea dintâi premieră de după război în Bucureștiul ce aștepta să fie eliberat. Călin, suntem în septembrie 1918! Ne-am întors cu un secol în urmă.

– Da, ai dreptate. Îmi amintesc, nu cu mult timp în urmă bunicul ne povestise cum în tinerețea lui, în timpul facultății, a fost la un spectacol al Luciei Sturdza Bulandra. Și-a dorit foarte mult un autograf, dar ea părăsise teatrul puțin înainte ca el să ajungă să-i ofere buchetul de flori pregătit special pentru această ocazie.

– Da … îmi amintesc și eu cu cât regret ne-a povestit asta. Stai! D-na Bulandra nu joacă și în acest spectacol?

– Ba da! Asta este șansa noastră să-i ducem bunicului autograful mult dorit.

– Ai dreptate! Să profităm de ea.

Cei doi copii au intrat în sala de spectacol plină până la refuz. Atmosfera din sală era total diferită. O sală cochetă, de o eleganță remarcabilă cu scenă a l`italienne și pereți împodobiți cu stucaturi bogate și motive complexe, de la cele geometrice la cele vegetale (în ghirlande și buchete) și antropomorfe alegorice. Spectatorii erau îmbrăcați elegant dar sobru, în vestimentație specifică începutului de secol XX.

Băieții își fac loc printre spectatori și se așează la locurile înscrise pe bilete. Spectacolul îi captivează, se lasă purtați de poveste și la final izbucnesc în ropote de aplauze.  Înainte de stingerea aplauzelor cei doi frați se grăbesc să ajungă la scenă pentru a-i înmâna Doamnei Bulandra buchetul de flori, procurat ingenios de Călin, și pentru a-i cere un autograf.

– Mă … scuzați, Doamna Bulandra! și Călin îi întinde buchetul de flori.

– Vă felicit, ați fost minunată! îngăimă Mihai.

– Mulțumesc, copii, mulțumesc mult!

– Ne dați, vă rugăm frumos, un autograf!

– Sigur! și marea Doamnă a teatrului Românesc semnă pe foaia pe care i-o întinse Mihai. Dar copii, de ce sunteți îmbrăcați așa ciudat, scuzați-mă că vă întreb!

– Mai bine nu întrebați … și Călin se alege cu un brânci în umăr pentru asemenea replică.

– Știți doamnă ăăă … războiul … ăăă vremuri grele … încearcă să salveze  situația Mihai.

– A, pardon, mă scuzați copii. Acum duceți-vă!

– Mulțumim foarte mult. La revedere!

– La revedere, copii!

Mulțimea ce se îndrepta grăbită spre ieșire formase un adevărat val. Prinși în acest vârtej cei doi copii se treziră în Calea Victoriei singuri, singurei ținând în mână autograful obținut de la Doamna Bulandra.

– Mihai?

– Da, Călin!

– Cum crezi că va reacționa bunicul când va vedea autograful de la Doamna Bulandra? întrebă Călin chicotind.

– Nu știu, dar imaginează-ți ce față va face când îi vom spune și cum l-am oținut.

Cei doi frați își continuau drumul pe Calea Victoriei râzând și creându-și tot felul de scenarii cu bunicul aflând aventurile lor.

Deodată, se treziră în fața turnului Colței. Un clopot răsună. Era clopotul de urgență, de care pompierii trăgeau. Tot orașul deschisese ochii pentru a vedea ce s-a întâmplat.

-Uite, o clădire e în flăcări!, a spus  îngrozit Călin.

-Haide sa ajutam! zise Mihai.

Oameni de pretutindeni veneau cu găleți cu apă. Alături de ceilalți oameni erau si Mihai și Călin. După eforturi intense focul a fost stins, iar cei din clădire sunt scoși si duși la Spitalul Colțea. Dornici să afle metodele medicale ale vremurilor de mult apuse, băieții urmează salvatorii în spital. Bolnița era ca un furnicar. Medicii intervinea imediat, punându-le pacienților copci si masându-i cu diverse amestecuri de plante: codița șoricelului cu apă și mentă, o soluție de gălbenele folosită drept cicatrizant. După această demonstrație medicinistă, băieții ies din spital și merg la vestita Mănăstire Colței unde se duc să se roage pentru însănătoșirea bolnavilor. Acolo descoperă zeci de oameni solidari cu  rudele victimelor incendiului, care își îndreptau gândul spre Dumnezeu.

Deodată auziră o voce caldă, dar fermă:

-Bună băieți, ce căutați aici și mai ales la ora asta?

-Bunăăă…seara! Noi nu … noi nu suntem de pe-aici …

-Vă aflați în preajma Turnului Colțea construit între anii 1709-1714 și în vârful căruia se află un clopot de 1700 kilograme. Aici este mănăstirea Colțea, iar mai devreme v-am văzut în spital, în bolnișă, cum spun oamenii simpli.

-Eu sunt Mihai, iar el este fratele meu ai mic, Călin, scuzați-ne că nu ne-am pezentat mai devreme, dar eram cam îngrijorați.

-Îmi pare rău, dragilor!

-Vă mulțumim mult că ne înțelegeți si ne sunteți alături!

-Oricând! Eu sunt Ana Racoviță, din familia Goleștilor, nepoată a lui Dinicu Golescu, soția doctorului Carol Davila. Puteți da o mână de ajutor!

Si ziua se duse repede și la fel de repede se treziră din nou acasă.

Ca de obicei, era o altă zi în care Mihai căuta noi locuri de explorat prin București, următoarea lor destinație fiind tot Spitalul Colțea. Dar ceea ce el nu știa era că acela nu era doar un simplu spital, în spatele zidurilor sale existând o poveste. Iar acea poveste urma să fie descoperită chiar in acea zi. Presimțiri de tot felul se buluceau însă în mintea băiatului.

Trezit din gânduri, Mihai simți o mână pe brațul lui, scuturându-l cu nervozitate. Întoarse capul, mișcare care păru că-i va lua o veșnicie și pentru care a trebuit să-și încordeze toți mușchii corpului. Era Călin. Apăruse din intersecția străzilor și a timpurilor fluturând victorios ceva ce părea a fi un bilet. Era mult prea agitat și nerăbdător ca să îi povestească despre cum a obținut acel bilet sau cine i l-a dat. Tot ce putea face Mihai, în acel moment era să îl citească:

„O mișcare de pământ

Se va întâmpla curând,

Turnul se va prabuși

Mulți oameni vor simți…”

Nici nu se șterse ecoul ultimelor cuvinte din gândul lui Mihai, când lumea toată se cufundă ca într-un balon mișcat de forțe contradictorii, când în sus, când în jos, zgâlțâit și hăituit de balauri uriași. Nori de praf se înăltau spre cer, țipete speriate străpungeau aerul, oamenii se dezmeticeau cu greu din rutina zilei pentru a înțelege ceea ce se întâmplase. Pământul își deschisese pântecele lăsând sa iasă misterioase valuri de nisip și apă, casele golite de rezistența plăteau tribut greu forțelor telurice. Mihai făcu stânga împrejur, ferindu-se în ultimul moment de acoperișul unei clădiri. Lângă el, Călin, și un bătrân cu o barbă atât de familiară… care îi indemna, cu un glas liniștitor, să se pună la adăpost „orașul fusese lovit de un cutremurul nimicitor”.

Era cutremurul despre care vorbise fantoma soldatului !!!!!!

Confuzia și haosul durară două minute, deși părură zece. Mihai, Calin și bunicul calatoriseră în alte timpuri. Erau în 1802, atunci când la Curtea Domnească era Constantin Ipsilante. Dintre zidurile crăpate ale cetății a apărut Doruleț, spunându-le aproape fără suflare:

– Grea năpastă s-a abătut asupra noastră. Domnul nostru, abia venit, pleacă … se

muta la Mănăstrirea Văcărestilor. Haideti, veniți să vedeți nenoricirile… turnul nostru cel’nalt s-a surpat, un om a murit…

– Stai! Și noi eram sa fim omorâți, dar ne-am ferit, zise Călin mândru parcă de el…

Cu toții au grăbit pasul, este amiază de octombrie, lumina scaldă jumătatea rămasă în picioare a Turnului Colțea.

Mihai știa că fusese cea mai înaltă clădire din oraș, construită între 1709-1714 de către Mihai Cantacuzino, fiind poarta de intrare în Biserica Colțea. „Oare cum de cunosc aceste lucruri? De la ora de istorie a d-lui Ionescu sau poate chiar acum trăiesc în vremurile acelea?” se întreba Mihai.

Doruleț, ca un ghid priceput, înaintă pe străzi cunoscute și recunoscute, până la Hanul Șerban Vodă. Acesta nu mai era, doar un grămada de resturi… Un glas, ca un vuiet, răsună calm, prevestitor… „aici se va contrui o banca în viitor”  Și, ca și cum acest cuvânt, „viitor”, era cheia dintre hotarele timpului, odată gândit avu puterea miraculoasa de a-i întoarce acasă.

Peste câteva ore, Călin si Mihai se aflau în fața șemineului din sufrageria lor, împreună cu bunicul lor.

-Știai?…  îl întrebă Călin pe bunic.

-Despre tragedia din 1802? Da, știam.

-De ce nu ne-ai spus nimic?

-Dragii mei, trebuia să aflați singuri. Pentru aceasta vă pregătesc eu încă de acum. Pentru ca atunci când veți crește să nu vă fie greu când vă veți lovi de probleme. Eu vreau să vă las să descoperiți viața de unii singuri, și cu bune și cu rele.

-Bunicule, îmi pare rău că te-am învinuit. Nici noi nu am întrebat mai multe. zice Călin.

-Nu îți cere scuze. Ești om. Toți oamenii greșesc.

De atunci, cei doi copii au privit lumea cu alți ochi, pregătiți pentru orice surprize.

Zi de toamnă plăcută, cu soare filtrat parcă prin miere…Călin și Mihai erau in troleibuz, moțăind  după o zi lungă de școală. A treia de când se mutaseră la Colegiul Spiru Haret. Înainte de stația unde trebuiau sa coboare, troleibuzul a început să scârțâie și  să trosnească  amenințător . La o frână puternică, ușile se deschiseră brusc si Calin zbură din troleibuz, imediat urmat de Mihai.

– Ce-a fost asta?! exclamă Călin speriat, întins pe burta pe caldarâm.

– Nu am idee…îngăima Mihai, cu respirația tăiată.

Preț de câteva secunde s-au lipit, amețiți, de pământ. S-au ridicat apoi clătinându-se și îndrăznind sa privească in jur…unde o priveliște neașteptată îi întâmpină.

Trăsurile circulau pe străzi, iar peste tot erau oameni la costum si doamne îmbracate pompos. Călin se bucurase că nu mai auzea mașinile , iar frațiorul sau nu mai putea de fericire când observă în depărtare turnul impunător. Cei doi se uitară în împrejur, totul era diferit, casele elegante de modă veche, străzile neobișnuite de cele din zilele de azi , oamenii cu alte înfățișări si atitudini, până si aerul era diferit, mult mai proaspăt, adus de vânt din copacii pădurii ce inconjura Bucureștiul de acum peste doua sute de ani.

Ajunși  într-un decor de epocă, rămân încremeniți  și încearcă să-și fixeze privirea într-un punct pentru a-și găsi un reper clar. Cu coada ochiului, Călin observă scris pe o tăbliță “Ulița mare” și înaintează lent spre clădirile în stil neoclasic și neobaroc.

Pe măsură ce se îndepărtează, se cufundară tot mai adânc într-o bogată și valoroasă isorie care acum se împletea cu bucurie și curiozitate din partea celor doi. Timid din fire, Călin apelează la fratele său, Mihai, pentru a-i da un gadget ultramodern cu care să scaneze un cod scrijelit pe un perete înalt. Aveau să descopere că era Statuia Lupoaicei, acea statuie despre care ei tocmai auziseră la școală.

Încărcătura emoțională îi învălui într-o stare de încântare și înaintară încrezători pe străduțele înguste cu magazinașe la tot pasul.

Intersecția mare le scoate în relief clădiri impunătoare, sculptate minuțios, care atrag privirile tuturor călătorilor. Se apropie și zăresc un panou mare pe care era scris “Complexul Colțea”.

“Acest așezământ poartă numele lui Colțea Doicescu”, citește Mihai mirat. Această liniște a fost brusc întreruptă de tropotul cailor care cărau o caleașcă albă condusă de un birjar.

– E cam…retro…spuse Călin nedumerit.

– Unde suntem?…Sau, mai bine zis,  în ce an ne aflăm?? …spuse Mihai gânditor.

– Frate, ăsta e turnul Colțea, am citit la istorie despre el. Inseamnă ca suntem pe strada Colțea…

Conversația celor doi frați a fost întreruptă de un bărbat îmbrăcat in haine de pompier.

– Copii, ce este cu voi? V-ați pierdut? Spuse bărbatul.

– Nu, domnule, nu cred ca ne-am pierdut. Scuze ca îndrăznim…dar ați putea să ne spuneți în ce an suntem? Intrebă politicos Mihai.

–  Ei, ce vorba mai este si asta?? Suntem in 1801,  răspunse pompierul mirat.

–  O, frate! E ceva timp in trecut, își spuse Mihai încet, ca pentru sine.

–  Sunteți pompier aici? Intrebă  Călin curios.

–  Sigur, aici lucrez, in turnul Colțea. Și mă cheamă Iancu! De sus, noi pompierii, supraveghem tot orașul și în cazul unui incendiu, suntem primii care aflăm! Vreți sa vedeți cum este în turn? Haideți, hopa sus după mine!

Călin si Mihai l-au urmat voioși pe pompier, sărind cate 2 trepte la inceput, apoi gâfâind din greu:

– Ia uitați, baieți, ce părere aveti de târgul nostru?

Mihai si Călin   priviră la casele boierești înconjurate de verdeață, la trăsurile însotite de tropote de cai, la țăranii amestecati cu orașeni dichisiți, toate învăluite într-un zumzet pașnic de orașel la început de secol IX. Au privind nedumeriți in jur, încercand să descopere o clădire cunoscută…si au gasit-o:

– Uite, acolo este biserica Colțea!!

– Da, copii, și lângă biserică este bolnița.

Chiar dacă mai auziseră de bolniță, copiii ascultară numai ochi și urechi.

-Ei, vedeți voi, dragilor, bolnița este  primul nostru spital, întreținută acum  din veniturile mănăstirii Colțea.  Are peste 100 de ani si este construită de spătarul Mihai Cantacuzino. Aici sunt îngrijiți frații noștri săraci și care pătimesc de boale. Sunt 12 paturi pentru femei si 12 pentru bărbați. Turnul nostru este si clopotniță și poartă de intrare in sfânta mănăstire. Se zice că se va deschide aici și prima școala de învățatură medicală din Țara Românească. Iar acolo sunt chiliile călugărilor, care se roagă pentru cei îngrijiți în bolniță.

Băieții au căzut pe gânduri privind alene peste orașelul ce fremăta în asfințit când clopotul bisericii i-a trezit din reverie.

– Domnule Iancu, muțumim pentru ospitalitate dar trebuie sa plecăm.

Și au coborat in grabă treptele. Atat de repede că nici și-au dat seama când au călcat în gol, intrând într-un vârtej întunecat care i-a aruncat din nou pe trotuar, însoțiți de zgomote furioase de claxon. Niciodată nu s-au bucurat până acum de vacarmul orașului…

– Frate, cred că am rău de călătorit iar în timp, spuse Mihai palid, ținându-se cu mâinile de burtă.

Întorcându-se de la școală în altă zi, se opresc din nou curioși lângă biserica Colțea. Aceleași clădiri, aceleași vremuri, și totuși o priveliște atât de diferită. Ceva roșu strălucea lângă biserică. O piatră roșie, lucioasă, în care se reflecta lumina soarelui. Era un rubin. Oare trecuse neobservat multă vreme? Și cum era posibil să nu-l fi luat nimeni? Băieții au stat minute în șir holbându-se la rubin. Oamenii treceau pe lângă ei și încercând să își dea seama ce fac, se uitau în aceeași direcție. Cercetau atent cu privirea fiecare loc. Ciudat! Nimeni nu părea să vadă ceva neobișnuit.

Băieții priveau nemișcați piatra, ca și cum o vrajă fusese aruncată asupra lor. S-a auzit o bătaie de gong, venită de nicăieri. La auzul acesteia, băieții au alergat spre rubin, atingându-l în același timp. Ochii lor fură închiși forțat, iar când reușesc să îi deschidă, mulțimea de oameni îmbrăcați la patru ace dispare. În locul mașinilor, strada neasfaltată era plină de căruțe. Oamenii erau modest îmbrăcați și iți dădeai seama cu ușurință care erau oamenii mai avuți.

Totul se schimbase în câteva secunde. Anul se schimbase. Nu înțelegeau nimic din ce se întâmplase. Același oraș în care trăiseră, aceleași străzi, pe care cutreieraseră… Toate deveniră brusc un mister. Au întrebat în ce an erau, disperați după un răspuns. Când îl primesc, nu le vine să creadă. Anul 1888. Anul în care primarul Bucureștiului de atunci, Pache Protopopescu, a hotărât să dărâme Turnul Colțea, simbolul orașului, pentru construirea unui nou bulevard, astăzi Bulevardul Unirii. Trecând prin aproprierea turnului copiii observară foarte mulți oameni care protestează împotriva dărâmării turnului.

– Având în vedere că acest turn nu mai există în timpul nostru, spune Călin, nu vrei să aruncăm o privire înăuntru?

Mihai dădu din cap în semn că da. Aşa că amândoi merseră spre turn.

Când au ajuns, Călin a împins uşa mare de lemn care se afla la intrare. Înăuntru un şir lung de scări începea şi şerpuia până în vârf.

– Vai, ce mi-a lipsit ora de sport.., oftă Mihai în timp ce lui Călin îi scăpă un mic râs.

Pas cu pas, treaptă cu treaptă, cei doi au ajuns în vârful turnului. Dintr-o cameră, un bărbat înalt a ieşit înrebându-i:

– Ce căutaţi aici, copiilor? Nu ştiţi că acesta este un foişor de foc și că mâine va fi dărâmat?

– Ba da, domnule, dar noi doar vrem să privim oraşul de la înălţime, spune Călin.

– Bine, dar doar de data asta, zise omul şi se întoarse în cameră.

Lui Mihai îi scăpă un oftat iar amândoi se apropiară încet de balustradă.

– Ce mic era Bucureştiul….

– Da, răspunse Mihai. Hei, aia nu e casa mea? amândoi zâmbiră.

– Lasă asta.

-Călin, știi ceva de la istorie despre acest turn?

-Nu, Mihai, pentru că nu am făcut istoria din anii 1800! Hai, să întrebăm pe cineva!

-Bună idee! Mihai întrebă pe unii dintre contestanți. Mă scuzați, puteți să-mi spuneți de ce prostestați?

-Copilașule, noi protestăm pentru că acest turn este păzitorul Bucureștiului în caz de incendiu, dar este și simbolul orașului! spuse un băiat de aproape optsprezece ani.

-Am înțeles! Am putea să participăm și noi la protest?

-Mihai, ce faci?! întreabă Călin nedumerit.

-Acest turn îmi pare foarte important si trebuie protejat, așa că nu ar trebui să fie dărâmat!

-Ai dreptate! spuse Călin. Particip și eu!

Așa că cei doi frați au participat și ei la protest. Ei au împărțit fluturași pe care scrie ,,Salvați Turnul Colțea de la moarte!”. Din păcate, primarul Pache Protopopescu a decis că turnul trebuie dărâmat.

Şi aşa, cei doi băieţi văzură cum este dărâmat turnul. După ce plecară muncitorii, ei se apropiară cu regret de acele rămăşiţe pentru a vedea, pentru ultima oară, ceea ce rămăsese dintr-un monument atât de important.

În timp ce priveau, bunicul se apropie încetişor și  misterios de ei şi le şopti: ,, La revedere, copiii mei dragi. Călătoria mea s-a sfârşit, dar a voastră abia începe … aveţi grijă” şi dispăru.

Cei doi, uimiţi, voiau să îl salute măcar, însă nu avuseră timp, căci unul dintre copii atinse din greşeală o părticică din vechea construcţie, aşa că se treziră din nou în tunel.