Poveste de București – Capitolul 2

spiru haret - poveste de bucuresti
Poveste de București – Capitolul 3
October 16, 2017
colegiul mihai eminescu - poveste de bucuresti
Poveste de București – Capitolul 1
October 18, 2017

Poveste de București – Capitolul 2

scoala centrala - poveste de bucuresti

 

Mihai se trezi într-un loc pustiu nemărginit. Aici nu găsi nimic, doar un cufăr mare și vechi. Băiatul cercetă cufărul îndeaproape și decise să-l deschidă. Observă că un lacăt mare și puternic ținea cufărul închis. Băiatul încercă să deschidă cufărul, dar totul era în zadar…

Mihai se prăbuși, dar în cădere simți că are ceva în buzunarul blugilor. Găsi o cheie mare și veche, gândindu-se că ea va deschide cufărul misterios. Băgă cheia în lacăt și răsuci de trei ori. Cufărul se deschise printr-o explozie de prafuri colorate. Înăuntrul lui erau peste o sută de sticluțe multicolore, fiecare conținând câte o amintire tristă sau fericită din trecutul lui, sau poate din viitorul acestuia. Se uită prin amintiri, căutând ceva interesant. Văzu că sticluțele cu amintiri din trecut aveau culori calde, iar cele din viitor aveau culori reci… Aaaa, ia uite – primul lui mers pe bicicletă, primele cuvinte și momentul în care bunicul le povestea despre mașinile vechi…

La un moment dat, Mihai observă o sticluță mai ciudată, care-și schimba culoarea și din care răzbătea o voce cunoscută. Era vocea mamei lui care-i spunea : „Dragul meu fiu, ascultă-mă și ia aminte!  Bunicul și fratele tău sunt în pericol! Du-te în viitor să împiedici o faptă rea!  Grăbește-te! Nu pierde timpul!

Mihai , trezit ca dintr-un somn de plumb, zări portalul de trecere spre viitor… Era ca un culoar mare, întunecat din care porneau mai multe uși.

Ajuns la prima ușă, Mihai rămase învăluit de o adiere răcoroasă, care, pe parcurs, se preschimbă într-o puternică vijelie, ce domina pustiile împrejurimi. Pulberi de praf orbitau deasupra infinitului pământ arid, tulburându-i vederea și conducându-l spre atingerea clanței ruginite a primei uși.

Timp de un moment timpul se opri în loc. Un vast întuneric se ivea în fața ochilor lui Mihai, care era purtat parcă deasupra oricărei rămășițe a realității, plutind în acea negură… Putea auzi foșnetul particulelor de colb ce-l înconjurau, dar nimic mai mult… Unindu-se, acestea formau unde sonore ale unor voci, glasuri sfâșietoare ce întemnițau auzul băiatului, creând neliniște în mintea acestuia, coborând treptat spre sufletul său și amplificându-i pulsațiile inimii.

Mihai simți cum toate acestea alcătuiau unicele forțe ale plutirii sale, făre de care el s-ar fi prăbușit la fiecare strigăt suferind al vocilor aspre.

Se lăsă prizonier al plutirii incerte, sperând că ce va urma îi va alina neliniștea…

Într-o fracțiune de secundă atmosfera se schimbă complet. Sentimentul apăsător de neliniște  și zgomotele asurzitoare parcă șterseseră orice urmă a existenței lor, o senzație liniștitoare acaparându-i întreg trupul. Ajunsese în viitor…

La început totul era învăluit într-o ceață stranie, dar după un zguduit puternic, Mihai putu distinge formele ce își formau conturul în fața ochilor lui. Imaginea ce i se desfășura în față era una dureros de cunoscută, dar și străină deopotrivă. Amintirile îi învolburară pentru o clipă judecata, pentru ca mai apoi să-i apară în minte imaginea prea binecunoscută  a locului ce i-a făcut copilăria mai interesantă. Era muzeul unde el și Călin își petrecuseră după- amiezele târzii, de după școală.

Ca prin comandă, în fața lui se zări  Muzeul Național de Istorie. Era la fel și nu prea… Îl regăsi schimbat, față de ultima oară, încât ia trebuit un moment să-și înghită sentimentele de amărăciune… Se micșorase oare, sau doar percepția lui era alta acum ? Clădirea nouă cu geamuri de plexicglass și trepte de marmură roșie, expunea  proiecții holografice din trecut, ea însăși fiind asemenea unei năluci – când apărea când dispărea…

Pe treptele muzeului topite de căldura toropitoare, parcă înota un personaj bizar- un bătrânel cu uniformă de general de armată, repeta disperat , ca o placă zgâriată de vinil – „Nu-mi vine să cred că au trecut 2oo de ani de la terminarea războiului…”

Ce război ? Ce dezamăgire ?

Îngândurat, Mihai porni spre casă și căzu într-un somn adânc. Parcă se trezise în altă viață și nu înțelegea nimic… Își zise în gând, înainte să adoarmă, „ cu siguranță e un vis din care mă voi trezi a doua zi “.

A doua zi se trezi și mai abătit decât se culcase, în patul cu baldachin, ce acum îi aparținea, în casa verde, ce se pare că era a lui. Lângă el dormea liniștită soția sa, mama copiilor lui, pe care-i auzea țipând într-o cameră alăturată.

Ce ironie… acum câteva zile era și el un copil și acum îi are pe ai lui…O, Doamne !

Observă o carte pe raftul de sus al bibliotecii, o carte groasă cu coperte de catifea. Se dovedi a fi un album de fotografii. Pe loc decise să-și răsfoiască noianul de amintiri, dar gândul că poate va vedea flesh-uri din viitor îl sperie foarte tare.

Deschise cu frică la prima pagină și se liniști: atâtea poze de la absolvirea liceului, apoi a facultății, fotografii de la nuntă, apoi de la nașterea copiilor, concedii, vacanțe, toate stăteau frumos ordonate, la locul lor, în cămara cu amintiri. Un gând îi străpunse mintea- oare aceste amintiri îi aparțineau cu adevărat?

La finalul albumului era o poză veche, aproape ștearsă, alb-negru. O  analiză pe toate părțile și din acel moment știu că este vorba despre fotografia făcută, cu mulți ani în urmă, împreună cu Călin, fratele lui. Își aminti că era poza lui preferată din copilărie și nu doar pentru că era singura de care-și aducea aminte, ci pentru că era făcută împreună cu singura persoană pe care și-o amintea din trecut, așa cum era , cu bune și rele… Călin, fratele lui…

Mihai, ajuns pe coridorul amintirilor și copleșit de emoții, începu să plângă. Nu era un plâns obișnuit, era un plâns din adâncul umbros al inimii.

Se liniști un pic , se opri din plans și parcă nu mai avea viață în el.

Atunci amintirile îi veniră cu noianul, de parcă cineva le  dăduse drumul dintr-o cutie. Își aminti cum devenise el o altă persoană, copil fiind, apoi își aminti adolescența, când prietenii l-au mințit , l-au trădat și l-au umilit, făcându-l să se simtă atât de prost. Își aminti și momentul acela de rătăcire, când a renunțat la familie, la prieteni și la tot și s-a înrolat în armată. Simțise atunci și retrăia și acum acea senzație, că doar duritatea, severitatea și rigoarea l-ar mai putea redresa, l-ar mai putea elibera de această lume falsă.

O lacrimă îi picură pe poza cu el și Călin. Amintirea mamei, tatălui și a fratelui lui , a bunicului bătrân aplecat deasupra patului lui sărăcăcios de campanie, atunci când a zăcut luni de zile, rănit fiind,  îi răscoli sufletul. Prin câte mai trecuse și el…

Mihai își spuse în gând cu ingrijorare – “ Dacă eu sunt în viitor, oare Călin e cu mine sau a rămas în trecut”. Nu știu  ce să răspundă . Îsi aminti de o hologramă de pe Muzeul de Istorie, care anunța o expoziție cu fotografii ale personalităților din secolele trecute și-și aminti de bătrânelul de pe scările muzeului, căruia nu-i dăduse prea mare atenție. Semăna cu Călin, putea să fie fratele lui, sau poate că era bunicul …

Fugi în grabă spre muzeu,gândind că poate-l va mai prinde pe bătrân, dar nu mai era. Plecase.

Grăbi din nou pasul, de data acesta spre casă, dar în drum întrebă pe cineva cât e ceasul. Îi răspunse un tânăr că este ora 47 și 99 de minute, anul de grație 2144…

Era greu de crezut, ora 47 și 99 de minute, ce să însemne acest lucru? Părea totul cam la fel… Sau doar lui i se părea…

Intră în apartamentul său, unde îi găsi pe soție și pe copii luând micul dejun. Trecu nălucă pe lângă ei și se îndreptă spre dormitor.

Așteptă cu răbdare ca soția să plece pentru a începe liniștit să cotrobăie după indicii , care l-ar putea ajuta să se întoarcă la Călin sau să-l aducă și pe el în viitor.

Începând cu dormitorul se uită cu mare atenție la fotografii și la scrisori. Negasind nimic folositor, căută în bibliotecă și în sertarele biroului. Aici zări o carte scrisă de fratele său. O răsfoii, gândind să găsească indiciul. Conținutul cărții îi părea cunoscut, dar fragmentele în care apărea și Mihai erau șterse. Nu mai avea nicio șansă să afle cum să-l regăsească pe Călin!

Cotrobăi mai departe prin sertarele biroului și-și găsi vechiul telefon din 2017. Căută la contacte să vadă dacă-l găsește pe Călin. Încercă să-l apeleze, dar intră căsuța vocală” Abonatul nu poate fi detectat în acestă dimensiune. Vă rugăm reveniți”

Se întrebă a zecea oară cum ar fi putut să-l regăsească pe Călin ? și căzu într-un somn adânc…

Se făcea ca un culoar mare, întunecat, din care porneau mai multe uși.

În vis se trezi din nou copil, în alt timp și în alt spațiu.
În fața lui Mihai se deschidea o ușă mare de marmură cafenie, brazdată cu dungi din sticlă, ieșite în relief. În spatele lui pământul uscat, crăpat și secat de orice formă de viață, se întindea ca un ocean. Sub vizorul ușii stătea atârnată cu o sfoară groasă, o plăcuță pe care scria încrustat în diamante- “Viitor”.

Tulburat de toate cele întâmplate, Mihai păși neîncrezător în neantul care i se arăta în fața ochilor. Se simți în cădere liberă, simți o adiere caldă și deodată ceva tare sub picioare. Întunericul se transformă într-un bulevard plin de oameni moderni și grabiți. În dreapta lui se întindeau două benzi de circulație și între ele panouri solare pentru alimentarea felinarelor, care se aprindeau seara și în timpul nopții. Între aceste panouri se afla un ceas vechi, ce data din anul 1924 și reprezenta unmonument istoric. Acesta bătea ora 12, după-amiaza, iar lângă el se desfășura un ecran de patru picioare lățime și șase lungime, care reprezenta un calendar.

Două minute a stat Mihai să se holbeze la acesta, deoarece indica data de 13 iunie 2054. Nu-i venea să-și creadă ochilor…

Când în sfârșit și-a revenit din tranșă, o luă la picior, entuziasmat și dornic să vadă ce i-a rezervat viitorul.

Mintea lui zbura la animale supraintelectuale, la lucruri zburătoare și la multe altele, încât nu și-a dat seama cum într-o jumătate de oră a traversat toată Piața Romană, iar acum se îndrepta spre Piața Victoriei. În drumul său a observat că mijloacele de transport lipseau, iar animalele tomberoneze nu-și mai făceau simțită apariția. Păsările erau tăcute, parcă mecanizate de un sistem care le permitea doar să zboare de colo-colo. Rar se mai vedeau bătrânei milostivi, care hrăneau aceste necuvântătoare.

Obosit și plictisit de viitorul, care acum un ceas i se părea de basm , Mihai ajunse cu chiu cu vai pe Calea Victoriei. Mergând încet, cu pași târșăiți, fără pic de zâmbet pe chip și  fără vioiciunea, care altădată –l caracteriza, Mihai observă, cu disperare că lanțul de magazine, restaurante și cafenele elegante era interminabil. Iuți pasul, deși nu știa sigur unde vrea să ajungă, sau ce căuta el de fapt în acea zonă a Bucureștiului.

În după amiaza acelei zile bulevardul era înțesat de oameni, îmbrăcați cu haine excentrice, în culori vii și țipătoare, prea mult accesorizate, prea strâmte sau prea largi… Of, Doamne ! Dar ce puteai face…” Moda își spune întotdeauna cuvântul, în orice perioadă am fi, cu toate că din cauza ei, oamenii au ajuns să se îmbrace oribil”, își zise Mihai în gând, când văzu cum se îmbrăcau oamenii viitorului.

De asemenea , nici coafurile lor nu erau obișnuite, iar de culoarea părului, ce să mai vorbim…

Majoritatea trecătorilor înaintau pe bulevarde plutind pe un soi de benzi transportoare, iar șoferii aveau niște mașini tare neobișnuite, ce zburau la o mică distanță de sol.

Nimeni nu-l băgă în seamă pe băiatul îmbrăcat mult prea simplu, pentru acea perioadă, ce părea trist și îngândurat, care se uita uneori în jur mirat sau care arunca priviri uluite și dezgustate către acele ciudățenii. De-ar fi știut toți acei oameni, ce pășeau nepăsători pe lângă el, prin câte trecuse bietul băiat, cum se entuziasmase că a călătorit în viitor și cât de fericit a fost să redescopere orașul în care copilărise, așa cum era el acum, cu noile lui atracții, dar și cu vechile sale muzee și situri istorice… De-ar fi știut toți acei oameni cât de repede se plictisise Mihai de toate acestea, și ce dorință-l ardea să-și revadă fratele și bunicul și să aibă o viață normală, alături de familia dorită…

Doar de-ar fi știut poate l-ar fi ajutat să găsească o soluție pentru a se întoarce în timpul lui ( de parcă timpul ar putea fi al cuiva, el e al Universului ), considerându-l un mic erou…sau poate ar fi rămas la fel de nepăsători, considerându-l un copil pe care imaginația debordantă și tehnologia l-au dus prea departe în zbor…

Când ,într-un final, lanțul de magazine, restaurante și cafenele se sfârși, în fața lui Mihai răsări, verde și plin de copaci, un parc, de care nu-și amintea să fi existat în trecut. Dintre toate lucrurile văzute până atunci în viitor, parcurile erau cele mai neschimbate.

Obosit și foarte deprimat se așeză pe o bancă, oftân ușor.

Întreg parcul era scăldat în lumina roșiatic-gălbuie a apusului, ce alungea mult umbrele copacilor și anunța venirea serii. Soarele apunea în spuză…

Simțindu-se urmărit , Mihai se uită în jur și văzu că un bărbat ce stătea la câteva bănci distanță, îl privea insistent.

Străinul părea să aibă în jur de 40 de ani, avea ochii mari și negri, foarte familiari, buze subțiri rozalii și alte trăsături ale feței pe care băiatul  era siur că le mai văzuse undeva. Părul său era tuns scurt, la vârfuri grizonat. O imensă pălărie maronie îi punea o umbră stranie pe jimătate din față. Hainele sale erau potrivite timpului din care provenea – purta niște pantaloni largi și vișinii, cu tiv de un galben amețitor, strânși bine la talie, de o curea verde. Cămașa în dungi albastre și albe era băgată-n pantaloni, tronând peste acestea o cravată la fel de galbenă ca și tivul pantalonilor săi.

Cum observă că băiatul îl fixează omul întoarse tulburat privirea, după , se ridică rapid de pe bancă și o luă la pas grăbit pe una dintre aleile parcului.

Mihai se uită la ciudatul străin până când îl pierdu din vedere printre copaci.

Cu toate că seara se apropia cu pași repezi, copilul neștiind ce să facă, sau unde să se ducă, rămase pe bancă. Se gândi la Călin și la poveștile sale cu fantome, ce uneori îi dădeau fiori pe șira spinării, la bunicul său și la modul în care îi captiva pe ambii frați, cu poveștile sale istorice. Încercă să-ți reamintească întâmplări și locuri din Bucureștiul prezentului, sau al trecutului, dar nu putu, deoarece îi rămăsese mintea la străinul misterios, ce-l privise cu interes. Se gândi la chipul său… la ochii lui negri ca tăciunele, ce-i păreau foarte cunoscuți și atunci îi pică fisa!

Străinul nu era nimeni altul decât Lorenzo ! Dar cum ar fi putut ajunge negustorul italian din secolul al XV-lea până-n aceste timpuri?!

Mihai se lăsă purtat de valurile nopții și căzu într-un somn adânc, cu capul pe bancă. Nu visă nimic, dar se trezi în zori, pe când soarele își pregătea razele pentru o nouă zi lungă.

Huiduiala paznicilor parcului îi tulbură odihna, Buimac, Mihai nu băgă în seamă avertismentele acestora și-și continuă liniștit somnul. Cu greu se ridică într-un final, după ce fu bine scuturat de cei doi…

Sări, ca ars peste două bănci și începu să alerge printre copacii, care-n lumina răsăritului păreau de smarald.

În zadar s-au chinuit paznicii să-l prindă, căci Mihai ieși prin poarta de răsărit, fix la ora 10 și două minute, oră la care mai rar vedeai câte un bucureștean trecând…

Așa, fără oameni și mașini de ultimă generație pe străzi, București-ul viitorului părea leit cu cel al prezentului trecut. Un singur lucru lipsea – ciripitul păsărilor care-l trezea în fiecare dimineață, când era mic.

Mihai se plimbă, din nou pe multe străzi și bulevarde, până ajunse pe renumita stradă a Icoanei. Făcu la stânga și îi ieși în cale un gard verde, impunător, în spatele căruia trona o clădire impunătoare, împrejmuită de o grădină verde și frumoasă. Băiatul dădu de o poartă la fel de verde, care-i dădea fiori. În fața lui se întindea o potecă lungă care se sfârșea tocmai în curtea din spate. ȘI aici doi portari bărboși îi spuseră că acea clădire este a Școlii Centrale și că e bântuită… Derutat, băiatul se decise să meargă în continuare. Făcu de atâtea ori dreapta- stânga, dreapta –stânga până ameți și constată că se învârte în cerc…

Într-un târziu ajunse la Ateneu. Clădirea maiestuoasă îl acoperea cu o umbră adâncă. Simțea cum sângele îi îngheață în vene. De după o coloană apăru fantoma lui Vlad Țepeș.

-Acum ai ajuns în viitor, zise fantoma. Dacă nu faci ceva repede,vei ajunge exact ca mine…

-Și tu ești…?

-Un suflet blestemat să cutreiere tărâmurile trecutului, prezentului și ale viitorului. Sunt blocat… pe veci…

-Și cum voi ieși din viitor, întrebă băiatul?

-Mergi la Arcul de Triumf. Acolo vei găsi răspunsul la această întrebare.

Fantoma dispăru și Mihai o luă la fugă pe străzile goale, care-l nelinișteau. Ajunse la noua locație indicată și dădu din nou de fantomă, răsărită ca din pământ.

-A, ai ajuns ? Bine . Acum închide ochii.

-I-am închis.

-Minți!

-Nu mint!

-Acum deschide-i , urlă fantoma și dispăru.

Mihai deschise ochii și văzu că fantoma nu mai era acolo, dar o prezență acorporală se simțea în jur. Pe zidul Arcului de Triumf scria cu litere de foc „ Găsește-l pe Lorenzo !”

Era ora 13 și toți bucureștenii ieșiseră pestrăzi, unii mergeau spre case, alții spre locurile de muncă, iar cei mai norocoși spre locurile de distracție… Doar Mihai părea pierdut în spațiu, hoinărind obosit pe Calea Victoriei.

Pe cât de cald și plăcut fusese în dimineața acelei zile, pe atât de rece era în miezul zilei, de parcă totul se întosese cu susul în jos…

Simți cum răceala zilei îl învăluie și ca să nu se îmbolnăvească, Mihai decise să se refugieze într-un restaurant cu autoservire. La Helin se așeză la masă și se prefăcu că citește ziarul. Doar pozele cu pieptul de rață cu cartofiori de pe meniu i-au distras atenția. Era clar ! Îi era foame ! Mâncă în grabă eterna shaormă, sătul s-o mai savureze. Mâncase tone în viețile celelalte și nu putea să-l mai surprindă  aceasta cu nimic…

Cu ziarul la subraț porni în căutarea lui Lorenzo. Parcul în care-l descoperise dimineață era înghețat , dar în același loc. Gândul că-l va gasi pe aceeși bancă îl străfulgeră pentru o secundă. Intră pe aleea principală și-l văzu așezat pe florentin pe prima bancă. Citea și el un ziar mugegăit și cocoloșit, despre politica României anilor 2000. Ținuta lui era aceeși , însă de data acesta -și pusese o cravată roșie. La picioarele lui stătea un cățel blănos și cuminte, care se bucura printr-un gudurat scurt, când trecea cinerva pe lângă el, dar nu îndrăznea să se miște de lângă stăpânul lui.

Mihai înaintă cu pași mărunți și se gândi cum ar fi mai potrivit să-l abordeze. Trecu pe lângă banca negustorului șiun fior îl traversă din cap până-n picioare. Renunță la ideea de a mai purta o conversație cu el, așa că se așeză pe banca de alături.

Lorenzo închise ziarul, îl împături tacticos șă-l aruncă la gunoi. Îl zări atunci și pe Mihai și încremeni. Singura mișcare pe care reuși s-o facă  a fost să-și ascundărepede cravata în cămașă, de parcă ar fi urmat să explodeze, asemenea unei bombe, dacă era văzută.

După un schimb de priviri reciproce Lorenzo o luă la goană, îndepărtându-se de Mihai. Dar animalul său nu reacționă. Mihai se îndreptă spre el iar blănosul începu să scelălăie de bucurie. În ochii lui limpeziți de lacrimi se putea citi tristețea.Mângâindu-i șipieptănându-l găsi în blănița lui un bilețel, pe care stătea scris următorul mesaj:

Această culoare de fistic

Te va duce în timpul interbelic

Iar acest roșu sclipitor

Te conduce spre viitor.

Recunoscu din primele rânduri poezia pe care fantoma vestitului voievod i-a recitat-o.

A întors bilețelul pe toate părțile și a văzut că într-un colț era desenată o cravată de un verde țipător, protejată de o mână albă ca de fantomă.

Mihai stătu puțin pe gânduri și nu-i veni să creadă când dezlegă misterul… răspunsul era chiar în cravata lui Lorenzo… de aceea o proteja ca pe ochii din cap și nu voia să-i fie atinsă…

Și a stat, bietul copil pierdut în viitor, să mediteze la lumea cea nouă și la cea veche, întins pe banca cea rece, învăluită într-un strat de brumă strălucitoare.

La un moment dat se apropie de el un puștan de vreo  7-8 ani. Avea părul blond spălăcit și răvășit și era slăbănog și deșirat.Purta un palton roșu vechi , blugi negri și bocanci de iarnă, cu două numere mai mari. Ținuta lui era tare neobișnuită, dar nu părea că-l deranjează. Se așeză pe bancă lângă Mihai și fără niciun pic de jenă, sparse liniștea și întrebă:

-Ce scrie acolo, dă-mi și mie să văd!

Mihai nu apucă să reacționeze, că se trezi cubiletul smuls din mână.

Puștanul citi cele scrise pe bilet cu voce tare, după care îl înapoie și rămase în tăcere

-Micuțule… încercă Mihai să-l abordeze.

-Pe cine faci tu micuț, matahală ?!, izbucni deodată mititelul.

-Scuză-mă , băiat mare, cum te numești ?

-Se vede că nu ești de pe aici. Dacă nu mă cunoștiîți spun: eu sunt Regele Străzilor, Omul din Umbră, Păpușarul celor mai rele marionete din oraș, sunt… sunt…

-Un nume, te rog! Zise Mihai.

.. Mario…

-Bine, Mario. Îmi poți explica și mie ghicitoarea aceasta, pe care tocmai ai citit-o așa de atent ? Sigur ai înțeles tu ceva.

-Hai să-ți zic , măi băiețel, i se adresăcu superioritate copilul lui Mihai.Știu că e complicat, dar nu trebuie să-ți pierzi speranța…

-Hei, hei, imi spui sau nu ? Văd că-mi pierd timpul cu tine.

-Bine, bine, bine ! Vezi cravate asta ?. Aceasta te-a purtat până aici. Lorenzo ți-a strecurat-o în buzunar, când tu și fratele ați făcut cunoștință cu el în Curtea Domnească. Ea te-a purtat prin multe aventuri, până și-a îndeplinit menirea de a te aduce în viitor.

-Păi cravata asta e acum la Lorenzo, zise Mihai. Cum a ajuns din nou la el?

-Ți-a furat-o. Se pare că lui îi place mult în viitor și n-o să ți-o mai dea. De aceea te urmărește mereu . Vrea să se asigure că nu ai planuri să i-o  iei înapoi, ca să te întorci în timp. Pentru că dacă o atingi, vei reveni la viața normală, alături de fratele și bunicul tău. Eu și Lorenzo formăm echipa călătorilor în timp și încercăm să remediem viitorul, împiedicând anumite lucruri din trecut. De când te-ai rătăcit prin timp, eu am tot încercat să te ajut, însă Lorenzo e mai puternic decât mine, m-a transformat în câine. Da, câinele blănos de mai devreme…

Mihai se uită în jos și constată că animalul dispăruse. Poate chiar el îl transformase, cu puterea minții lui …

Dar ceasul sună și Mihai se trezi brusc. „ Ce vis”îșI zise,nu mai știu care-I realitatea și care-I visul.

Era din nou adult și ajunsese acasă după o zi petrecută cu familia la Mall Promenada. Urâtă zi… iar la mall… iar distracție prefăcută… iar senzația de oboseală…mall-urile sunt cele mai erâte locuri din lume, deși încercaseră să le mai cosmetizeze, le plantaseră copaci pe acoperiș, iar în copaci construiseră locuri de joacă pentru copii…

Mihai se trezi din nou în intimitatea camerei sale, căutând indicii și informații despre fratele său. În timp ce verifica pe internet căsuțele de mail, cineva bătu la ușă. Coborâ scările în grabă , deschise ușa și în față-I apăru chiar Călin. Mihai plin de entuziasm l-a luat în brațe și l-a strâns tare.

-Ce ai pățit ,Mihai ?

-Nu te-am văzut de mult și credeam că n-o să te mai regăsesc nicio…

-Prostii ! ne-am văzut săptămâna trecută… Sigur ești bine ?

La aceste cuvinte, Mihai a rămas mut de uimire, fără să înțeleagă ce se întâmplă.

-Călin, trebuie să-ți spun ceva…

-Ce este ?

-Vreau să mă asigur că ceea ce gândesc eu este adevărat. Îți mai amintești o întâmplare din copilăria noastră, când am ajuns în trecut…

-Poftim ?!… Nu , nu-mi amintesc așa ceva…

-Noi doi ne-am întâlnit cu bunicul, și după un timp, în împrejurări ciudate ne-am despărțit. Eu am ajuns în viitor, iar tu ai rămas captive în trecut.

-Nu înțeleg nimic ! Cred că ești bolnav, ai febră ?

-Cum nu-ți amintești nimic ?De ce ?, întrebă Mihai, cumva îngrijorat.

-Mihai, eu… scuze… nu pot să cred asta. Ești ok ? Ai visat sau ceva de genul ăsta, căci nu am avut cum să mergem în trecut… și bunicul știi prea bine că nu mai este… Ce ai pățit, frate, săptămâna trecută erai bine când ne-am întâlnit…UUU… îți  amintești ?

-Nu-mi amintesc să ne fi întâlnit săptămâna trecută !

-Ei asta-i bună, cum nu-ți amintești ? Ți-am zis că am mers în Cișmigiu și-am regăsit locul foarte schimbat, cu catapulte și praștii immense, în loc de tobogane, cu plaje de nisip și lacul de cleștar, cu leagăne electrice..

Fix atunci auzi soneria de la ușă. Se îndreptă spre ușă, o deschise și în cadrul ei apăru un bărbat aproape identic cu Călin, dar mai învârstă. Acesta se prezentă cu numele de Călin. Părea destul de familiarizat cu locurile, încât Mihai și-a dat seamă că el era , de fapt, Călin din viitor…

Celălalt Călin, din trecut, stătea înmărmurit, dându-și seama că așa zisa călătorie în timp chiar se întâmplase, trecutul, prezentul și viitorul amestecându-se…

Mihai îl luă pe Călin deoparte, sub privirea lui Călin din viitor.

-Acum mă crezi ?

-Într-un fel, dar sunt confuz ? Cine e asta ?

-Călin, tu când ai venit în viitor, te-ai transformat în adult, ca și mine, deci ăsta ești tu din viitor….

-Da, dar asta înseamnă că există și un Mihai din viitor…

Călin din viitor nu s-a putut abține și a clarificat situația:

-Da, există și un Mihai din viitor, însă, credeți-mă că nu ați vrea să-l cunoașteți .

-De ce ? întrebă îngrijorat Călin.

-Nu mai știu cum se comport acum, dar ultima oară , când l-am văzut era foarte agresiv.

-Nu se poate așa ceva. Mihai nu a fost niciodată agresiv, zise Călin din trecut.

Nici nu terminaseră discuția că auziră o bubuitură în ușă. Cineva lovea insistent cu pumnii și picioarele și încerca să intre cu forța în casă.

Era Mihai din viitor, fioros, puternic și răzbunător, așa cum îl descrisese Căin din viitor.

Cei trei fugiră pe ieșirea de urgență , pe o scară îngustă care se termina într-o gură de canal…

Străbătură un labirint întunecos, până la prima ieșire, într-o fundătură de stradă, unde-I aștepta mașina zburătoare a Călinului cel mare.

Ajunseră într-un loc mai liniștit, în Pădurea Snagov. Acolo copacii erau tehnologici, cu procesor octacore. În fiecare copac era o tiroliană cu cabine care aveau pereții invizibili.

Cei trei străbătură pădurea până  la prima cabană.În speranța că vor găsi pe cineva prietenos să-I ajute, bătură la ușă. Le răspunse o fată.

-Ce vă aduce pe aici ? zise fata.

-Bună, noi suntem Mihai, Călin și Călin…Fugim de …Mihai și vrem să ne adăpostim aici peste noapte.

-Bună, eu sunt Alexandra. Știu de ce sunteți aici.

-Nu, nu cred că ști… Noi am călătorit print imp și vrem să…

În acel moment pe o ușă lăturalnică întră o altă femeie, aproape identică cu prima, dar mai învârstă… Era Alexandra din viitor… Fetele și-au dat mâna, iar din atingerea lor se aprinse o lumină orbitoare, ca un portal…

Băieții înțeleseră atunci că nu mai trebuie să fugă de Mihai din viitor, ci trebuie să-l caute, ca să-și formeze propriul portal…

Dornici să ajungă cât mai repede în timpurile lor și în viețile lor, băieții încercară portalul Alexandrelor, dar constatară că nu e ceea ce căutau. Aici totul era pe dos: trunchiurile copacilor erau răsucite, frunzele zburau în sus, păsările se târau ca șerpii pe pământ. Din scorburile copacilor se auzeau plânsete de fantome. Deodată începu o ploaie acidă cu tunete , fulgere și trăsnete îi forță să se adăpostească.

E clar, nu ajunseseră în lumea lor și trebuia urgent s-o părăsescă.

În vuietul nopții , Călin cel mic zise speriat:

-Nu ar fi mai bine dacă ne-am despărți. Poate așa vom găsi mai repede drumul de întoarcere…

-Nu sunt de acord, probabil o să ne pierdem și nu știu dacă o să ne mai regăsim vreodată…

-Bine, atunci să ținem calea dreaptă…

…….

“Să  ținem calea dreaptă, să ținem calea dreaptă” repeta  Mihai buimac, înainte să se trezească.

-Of, iar vis ! Când cred că sunt aproape să-mi ating țelul constat că totul este doar o nălucire…

Erau încă la Alexandre acasă. Mâncaseră și dormiseră la ele,iar întâmplarea de seara trecută îi întări lui Mihai convingerea că e cineva acolo SUS , la butoane și face lucrurile să se întâmple cum se întâmplă. Nici nu-și încheie gândul că o lumină puternică le apăru în față și în ea o siluetă neagră se întruchipa.

-Tu esti Dumnezeu ?

Nu, Dumnezeu e și mai mare și mai puternic ! Eu fac parte din Poliția Timpului, zise năluca. Ați încălcat legile călătoriei în timp.

-Ce legi am încălcat?, întrebă Mihai.

-În primul rând ați călătorit fără autorizație, de la Consiliul Suprem și în al doilea rând doriți să creați prea multe portaluri de trecere spre prezent și trecut . Voi vreți să împiedicați să se producă anumite lucruri din trecut, schimbând viitorul?

-NU, ați înțeles greșit! Exact așa dar …imvers….

-Cum invers ?

-Modificăm viitorul ca să nu se mai întâmple răul in trecut…

-E același lucru ! Sunteți arestați !

-Și ce ni se va întâmpla? întrebară Alexandrele în cor.

-De data aceasta ați fost scăpați de la pedeapsa cu moartea, dar vi se va ridica dreptul de a călători liber print imp.

-Chiar doar și cu puterea minții ? întrebă MIhai.

O dubă imensă îi duse la Secția de Poliție nr.2017, o clădire uriașă renovată recent, un loc al judecății reci…

Călătorii în timp observară că sunt duși ca într-un fel de bază militară fortifocată.

Pe un hol  Mihai găsi o oglidă mare, în care se privi pentru o secundă. Văzu  un bărbat chipeș și puternic, dar parcă nu era el… o, da era Mihai din viitor. Se regăsiseră. În întunericul celulei își aminti de o femeia foarte frumoasă și de copiii lui ,care stăteu lipiți de mama lor.

-Sunt copii tăi, îi spuse Mihai din viitor. Tu ești între trecut și viitor.

Mihai își aminti de soția lui, o femeie cu ochii albaștri, ca de cristal și cu părul lung ce se revărsa în valuri. Alexandra. Alexandra.Copiii mei. Copiii mei.

Un glas ușor răgușit îl făcu pe Mihai să tresară. Gardianul îl pofti insistent la vorbitor, iar el deveni agitat.

El nu știa cum să se poarte, că un tătic bun sau că un soț responsabil.

Deodata in brate i-a sarit unul dintre copilasi strigand:

-Tatiii!!

Deci era adevarat. Mihai chiar era tatal tuturor ochisorilor mici si verzi din spatele mamei lor.

Femeia se apropie mai mult de el incercand sa ii spuna copilasului sa nu se mai agite atat.

-Hai, Dorin! Lasa-l pe tati, ca-I oboist si el.

Lui Mihai I se paru un nume foarte cunoscut-Dorin.

Sotia se apropie incet de el, il lua in brate si il saruta.

-Dorin, Dorin, Dorin vine de la dorinta?

-De ce le este copiilor atat de frica de mine? Intreba Mihai.

Mihai incepea usor usor sa isi recunoasca toti copii in timp ce acestia se apropiara mai mult de el.

-Nu stiu,Mihai. Poate pentru ca nu te cunosc.

Erik era cel mai timid,Mihnea era mereu pus pe glume,Vlad era curajos,Matei era putin mai romantic,Florin era cel mai firav si sensibil, iar Dorin cel mai creativ.

-Mai aveti pe cineva cunoscut in arest, zise gardianul. Vreti s ava vedeti fratele?

Sotia lui Mihai a platit cautiunea, oferind o suma de cinci milioane de galbeni, iar cei doi frati au iesit din arest incercand sa inteleaga cu ce scop au fost trimisi ei in lume.

Procesand cele intamplate, Mihai il duce pe Calin in locurile unde isi petreceau marea majoritate a timpului in copilarie.

-Uite,Calin, aici este Hanul lui Manuc! Pe aici mergeam mereu cand doream sa ajungem in parc. Aici este parcul prin care ne plimbam zi de zi alaturi de prietenii nostri si, uneori, alaturi de parinti.

-Chiar mi-as fi droit sa-mi amintesc, dar, in ciuda eforturilor mele, nu reusesc.

-Te voi ajuta eu! Acum te voi duce intr-un loc care sper sa iti faca placere.

-Hai sa mergem,Mihai! Iti multumesc mult ca faci atatea eforturi pentru mine!

S-au apropiat de casa parinteasca, dar au privit-o de departe pentru a nu starni curiozitatea vecinilor.

Casa nu mai era asa de luminoasa chiar daca pe pervaz tronau aceleasi muscate ofilite.

Baietii incepura sa vorbeasca, observand niste detalii caudate.

-Calin, de ce proprietarii au lumanarii inauntru,iar praful zace peste tot.

-Poate pentru ca un membru al familiei lor a disparut.

-Vad doua fotografii portret ale unor persoane, dar nu reusesc sa deslusesc cine este.

-Cred ca este comemorarea a doua persoane.

Deoarece Calin era o fire foarte curioasa, a insistat sa se apropie si mai mult de geam, ba chiar sa se urce pe acesta.

-Nu te apropia asa de mult! Este posibil sa te observe cineva.

-Nu o sa ma vada nimeni, o sa am grija.

La un moment dat persoanele aflate in casa i-au zarit pe cei doi lipiti de geam.Si i-au invitat inauntru.

-Calin,tu vezi ce vad si eu,cei doi din fotografii seamana izbitor cu noi.

-Poate suntem chiar noi Mihai.

-Oare? Eu nu mai pot, vreau sa ma odihnesc.

-Si eu vreau. Vreo mie de ani.

Mihai era confuz,nu stia e se intampla cu el. Tot acel labirint de timpuri si spatii il naucise.Incepuse sa isi piarda speranta ca va iesi din bucla timpului. Traise o gramada de aventuri si capatase atata experienta de viata incat putea sa scrie o carte.

Deodata vazu o usa care era diferita de celelalte. Era mai mare, iar rama ei era facuta din aur.Intra prin ea si se trezi pe un bulevard cu case in stil medieval de jur imprejur. Recunoscu doua siluete care mergeau incet pe trotuar. Erau chiar fratele si bunicul sau. Cand vru sa se apropie de ei totul se evapora si baiatul se trezi in fata Curti Vechi in anul 2017. Reusise sa scape si se intorsese in present, dar bunicul si Calin erau inca blocati in viitor…